O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (1)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (1)

 

Autor: Vasile Zarnescu

Zilele acestea, am avut ocazia nefericită să constatăm, din nou, că parlamentarii produşi de „sistemul ticăloşit“ – după cum l-a definit corect şi întemeiat, dar nu l-a stîrpit deloc preşedintele Traian Băsescu – au mers cu inconştienţa politică şi cu lenea profesională pînă acolo încît au acceptat propunerea fasciştilor din U.D.M.R. de a declara nefasta zi 15 martie 2010 ca zi de sărbătoare: asta ca să insulte mai vîrtos martirii poporului român şi poporul român, în întregimea sa, şi să mai chiulească o zi din Parlament, deşi primesc o simbrie nemeritată. Iată de ce parlamentarii creaţi de Legea uninominalului – şi cu cîteva excepţii, inclusiv cei de dinaintea actualului mandat – pot fi caracterizaţi ca făcînd parte dintre „idioţii utili“ ai societăţii postdecembriste: idioţi pentru noi, românii, şi utili pentru u.d.m.r.-işti.

În 13 martie 2006, am publicat, în revista SANTINELA, nr. 4/martie 2006, pag. 15, articolul pe care-l republic acum, mai jos, ca un memento şi ca un semnal că inacţiunea autorităţilor de atunci, prelungită în inconştienţa acestora de azi, va determina, cît de curînd, un grav pericol pentru securitatea, suveranitatea şi unitatea ţării. Totodată, trebuie să precizez că materialul republicat acum reprezenta aducerea la zi a unui studiu anterior, intitulat „Naţionalistu’ sicofant: Adrian Năstase“, tipărit, în serial şi cu intermitenţe, în revista România Mare, din martie pînă în noiembrie 2000. După cum pot constata cititorii, situaţia României s-a agravat profund, în acest răstimp de un deceniu, din cauza subminării suveranităţii naţionale de către aceeaşi organizaţie fascistă U.D.M.R., în deplină înţelegere cu aceeaşi clasă politică ticăloşită, care ne sufocă de două decenii! Redau, mai jos, textul din martie 2006, dar cu bibliografia esenţială de pînă în 2000.

***

Ziariştii Claudia Cristofan şi Andi Topală publică, sub titlul „AU ÎNCEPUT DIVERSIUNILE“ (Gardianul, nr. 1146, 9.03.2006), un material consistent despre preparativele şi incertitudinile mimate ale maghiarilor angrenaţi în provocarea evenimentelor planificate pentru 15 martie. Titlul relevă, totuşi, neînţelegerea funciară de care dau dovadă, în marea lor majoritate, ziariştii români care tratează mişcarea revizioniştilor maghiari din România, devenită tot  mai virulentă după 1989.  Pentru simplul  fapt  că nu  este  vorba  de  diversiuni,  ci,  dimpotrivă,  de  acţiuni  premeditate, subsumate ideii majore care domină revizionismul hungarist,  „Jos Trianonul!“

De aceea, după 16 ani de permanente provocări făţişe  şi de acţiuni subversive,  opinia publică şi autorităţile româneşti ar fi trebuit, acum, să fie ferme asupra unui punct clar: interzicerea oricăror manifestări ale maghiarilor în 15 martie. Deoarece este aniversarea „revoluţiei“ maghiare de la 1848, iar această „revoluţie“ este echivalentă cu  războiul de exterminare a românilor (şi nu numai a lor!), dus de cei 13 generali criminali conduşi de Iosif Bem şi spânzuraţi de Împăratul austro-ungar. Prin manifestările lor din  15  martie, maghiarii ne insultă în mod inadmisibil.

Dar nu numai ziariştii făcuţi în pripă consideră, minimalizând pericolul, drept simple diversiuni respectivele acţiuni antiromâneşti ale iredentiştilor maghiari. De această insuficienţănaţională suferă şi mulţi politicieni şi parlamentari, mai ales că şi domniile lor au ajuns în această postură tot în pripă. Ei nu-şi pun întrebarea: „Care secui?!“  Căci nu mai există. Au fost toţi maghiarizaţi. S-a ajuns chiar la ideea că ar trebui ca preşedintele Traian Băsescu să se ducă la Odorheiu Secuiesc, deşi ar fi cea mai mare greşeală, pentru că ar da gir prezidenţial acţiunilor lor antistatale. Ar trebui să trimită Armata, pentru a preîntâmpina orice manifestare,  „proclamaţie“, „declaraţie“ etc.

Un exemplu de penibilă bâlbâială politică a relevat-o şi emisiunea „Ştirea zilei“, din 10 martie 2006, de la Antena 3, dedicată viitoarelor acţiuni planificate de maghiari, care i-a avut ca invitaţi pe deputaţii Adrian Severin  (P.S.D.) şi Adrian Cioroianu (P.N.L.). În urmă cu câţiva ani, tot într-o emisiune televizată, acest Cioroianu ţinea o dizertaţie istorică (el fiind istoric) şi vorbea de o personalitate din cunoscuta familie nobiliară spaniolă „de Aragon“, după numele provinciei pe care a stăpânit-o, Aragon. Dar „marele“ nostru istoric a indicat-o „de Oregon“ (sic). În realitate, Oregon este un stat al S.U.A.! Evident, acest „liberalism“ în exprimarea „ideilor“ sale (adică a prostiilor sale) l-a făcut să intre Partidul Naţional Liberal şi, ca dovadă a competenţilor de acolo, să ajungă şi în Parlament şi să reprezinte România la forurile internaţionale. Tot aşa de liberal  a vorbit şi la emisiunea „Ştirea zilei“, iar când nu vorbea, se uita pe pereţi.

Cât despre Adrian Severin, a rămas aceaşi panglicar de pe vremea când tăia panglici la inaugurările făcute de Tovarăşul şi Tovarăşa. Acest Severin, care nu este prost, ci doar paraşiv, poltron şi trădător al intereselor naţionale, putea să spună, ca să-l contracareze pe Szazs Jenö, primarul oraşului Odorheiu Secuiesc şi unul dintre antiromânii cei mai înverşunaţi, măcar atât: că încă din 21-22 decembrie 1989, U.D.M.R. şi celelalte organizaţii maghiare neorevizioniste au practicat acelaşi petardism propagandistic, incluzând jocul de scenă cu lupta dintre „radicali“ şi „moderaţi“, trucul cu documentul-pirat – care nu le-ar aparţine lor, ci ar fi fost contrafăcut de români (eventual de P.U.N.R. sau P.R.M.), ca să-i compromită pe nevinovaţii maghiari –, jocul cu „delimitarea“ lui Marko Bela et comp. de „radicali“, cu faptul că ar fi o greşeală de traducere, căci ei nu „inţelege“ bine limba română, la care se adaugă permanenta denigrare a României în presa maghiară din ţară, din Ungaria, precum şi la diverse foruri internaţionale etc., etc. Deci, deşi avea atâtea argumente interne ca să-l combată pe individ, el îi dădea într-una cu Rezoluţia 1735 a Consiliului Europei, ca şi cum respectivul document ar fi menţionat în detaliu ce acte antistatale şi antiromâneşti comit maghiarii în România. Dar, oricum, el nu putea să facă un act proromânesc, de vreme ce el le comisese pe cele antiromâneşti: de exemplu, în 6 noiembrie 1991, după dezbateri tensionate, în Adunarea Constituantă, U.D.M.R. a încercat, din nou, prin deputatul  Károly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi limba maghiară ca o a doua limbă în stat «în relaţiile cu autorităţile comunale şi orăşeneşti». Grupul Petre Roman-Adrian Severin, din cadrul F.S.N., a susţinut acest amendament“ (cf. Cartea neagră a U.D.M.R. Acţiunile antiromâneşti [care, pînă în 2000, apăruse pe site-ul  www.cybcity.com/udmr/1989.html. Acum, la această adresă, site-ul este administrat de alcineva; dar, cronologia din Cartea neagră a U.D.M.R. se regăseşte, în linii mari, în cartea lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor, Editura Phobos, 2006, pag. 253-309 – n.n., V.I.Z.]. Prin politica paşilor mărunţi şi prin aprobarea tacită sau expresă ale unora ca acest Adrian Severin, U.D.M.R. a ajuns la guvernare.

Pentru a se înţelege mai exact poziţia noastră în problema atât de spinoasă a revanşarzilor maghiari din interiorul şi din exteriorul ţării (îndeosebi din Ungaria şi din Occident), este necesară o retrospectivă.

Scurtă retrospectivă de presă

Încă din toamna lui 1998, deputatul P.D.S.R. Adrian Năstase începuse să pozeze,   crescendo, în naţionalist extremist, denunţându-i vehement pe iredentiştii unguri, fie ei din Ungaria sau din România.

Ca să nu fim acuzaţi de subiectivism sau de atac la persoană, redăm, pentru început, opinia lui Traian Ungureanu, exprimată la B.B.C. – un post de radio faţă de care aproape toată lumea se prosternează, din cauza obiectivităţii  lui. Iată cum se adresa realizatorul emisiunii de la B.B.C. preopinentului său, Dan Tăpălagă, incitându-l:  „Acum un an şi ceva, Adrian Năstase descoperea, în timpul unei întâlniri electorale, că Transilvania îşi trăieşte ultimele zile. Pericolul maghiar se înşuruba mai abitir, domnul Năstase aflase, din fericire, acest lucru şi voia, cu orice preţ, să apere pământul românesc. Acum, domnul Năstase este prim-ministru şi, probabil, acesta este motivul pentru care duşmanul s-o fi sinucis în secret, iar Transilvania poate dormi liniştită. Mai mult, U.D.M.R. este în relaţii cordiale cu P.D.S.R., dar armonia este un pic şubredă. Pronosticurile P.D.S.R. s-au cam topit. S-a pripit U.D.M.R. sau a dat dovadăde realism la cîştig, fie el şi minim?

Dan Tăpălagă: U.D.M.R. primeşte cadou de la P.D.S.R. numirea unor subprefecţi în judeţele cu majoritate maghiară şi poate chiar un subsecretar de stat la Departamentul pentru Minorităţi. În schimb, U.D.M.R. a semnat un protocol cu P.D.S.R. Cu ce concesii, ce câştigăşi ce pierd cele douăpartide aflate, până mai ieri, pe poziţii aparent ireconciliabile? (Realizator: Traian Ungureanu; reporter: Dan Tăpălagă, emisiunea „Relaţiile U.D.M.R. cu P.D.S.R. “, B.B.C., 8 ianuarie 2001, ora 21).

Cu o ironie vizibilăîncădin titlu – „O alianţă sfîntă în Bucureşti“ – se exprima şi un alt reporter obscur, Alfredo Amellone: „Situaţie paradoxală la Bucureşti. Iliescu, «pericolul roşu», care, ales, ar fi îndepărtat România de Europa şi ar fi reinstaurat puterea neocomunistă, în ajunul alegerilor prezidenţiale a devenit stindardul democraţiei. Învinşii centrului-dreapta, adversarii implacabili democraţi şi liberali, alături de monarhişti şi de Biserica Ortodoxă, cheamă alegătorii la urne pentru a-l vota pe Iliescu, duşmanul lor numărul unu până acum două săptămâni  (La Stampa, 10 decembrie 2000, p. 9). Evident, Amellone trata problema în planul general, dar acestuia i se subsumează şi cazul Adrian Năstase, ca lider al P.D.S.R. şi premier, căci şi el constituia un caz paradoxal, contrazicându-se pe sine şi făcând o alianţă sfîntă cu U.D.M.R., împotriva căreia, mai an, vituperase emfatic.

Pseudonaţionalismul lui Adrian Năstase

Pentru a înţelege mai bine lucrurile şi ca să demonstrăm că el este un sicofant, iar noi obiectivi, trebuie să reconstituim atmosfera de atunci, reproducând unele materiale de presă, uneori prin câteva citate sau, alteori, suficient, prin titluri.

Începem printr-un text care relevă caracterul premeditat al exhibiţionismului naţionalist al d-lui dr. în drept Adrian Năstase:  „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R., Adrian Năstase, a declarat că periplul lui Radu Vasile în Covasna şi Harghita i-a creat senzaţia că primul-ministru efectuează o vizită în străinătate. Năstase este de părere că Verestoy Atilla, care l-a întâmpinat pe Vasile, a corespuns cel mai bine, prin atitudinea sa, rolului de preşedinte al «statului Harghita-Covasna». Afirmaţia lui Radu Vasile, conform căreia în respectiva zonă nu sunt probleme, a stârnit mânia lui Năstase. Acesta spune că deţine informaţii că investiţiile în zonă, în valoare de 30 de milioane de dolari, sunt făcute sută la sută de maghiari, fie din România, fie din Ungaria sau din diasporă (cf. România liberă, 18 apr. 1998, p. 3).

Desigur, în zonă erau probleme rămase încă de la Trianon, pe care ungurii îl blesteamă cu incontinenţă. Marile puteri occidentale îşi schimbaseră planul în legătură cu cazul Kosovo – care fusese, până atunci, ţinut în surdină, ca să mascheze şi să aplaneze propriile lor conflicte interetnice, gen ETA, IRA – şi, în consecinţă, incendiau acum atmosfera, iar, în România, contextul politic internaţional îi incita pe maghiari. D-l general de divizie Stan Stîngaciu avertizase: „Există preocupări privind refacearea organizaţiilor terorist-diversioniste horthyste din anii ’40  (Naţional, 22 ian. 1998, p. 3). Cristina Zărnescu atrăgea atenţia: „Ar putea exista un plan «Kosovo» şi pentru România“  (Cotidianul, 15 iun. 1998, p. 10).

Ca întotdeauna, propaganda ungară produce mereu literatură iredentistă, un astfel de ideolog fiind Pomogats Bela, care încerca să teoretizeze  problema Ardealului, de exemplu, în articolul  „Pro Transylvania“ (Magyar Hirlap, Ungaria, nr. 233, 5 oct. 1998, p. 7). Şi, după teorie, apăruseră acţiunile politice ale noului guvern ungar, de extremă dreaptă. Reacţia formală a liderilor României se limitase la faptul că premierul României îşi zbârlise mustaţa: „Radu Vasile va cere ambasadorului ungar explicaţii referitoare la declaraţiile revizioniste ale lui Victor Orban“  (Jurnalul Naţional, nr. 1521, 28 mai 1998, p. 12). Încurajat de oficialii unguri, în stilul lor propriu, intrigant, un maghiar din Bucureşti, care se ascunde în anonimat, se întreabă: „Se coace ideea unei Transilvanii independente?! “ (Romaniai Magyar Szo, nr. 2839, 24 sept. 1998, p. 8). Întâmplător sau nu, în România apăruse cazul Sabin Gherman şi, în consecinţă, P.D.S.R. cere Parchetului General să se sesizeze împotriva autorului manifestului «M-am săturat de România» (Ovidiu Drugă, în Cotidianul, 18 sept. 1998, p. 4).

Sintetizând, Cristina Zărnescu şi Roxana Frosin avertizaseră: „Războiul pentru refacerea Ungariei mari se dezlănţuie pe toate fronturile / Budapesta dă bani parohiilor reformate maghiare din România, cu scopul de a-şi consolida poziţia în Transilvania  (Cotidianul, 15 ian. 1999, p. 10). Mai mult, Cristina Zărnescu suna alarma: „S.O.S. Ardealul / Odorheiul Secuiesc, gulagul românilor“  (Cotidianul, 20 ian. 1999, p. 5). Tot ea releva acţiunile denigratoare ale hungarismului:  „Presa din Budapesta prezintă România ca pe o ţară oligofrenă“ (Cotidianul, 9 febr. 1999, p. 2). În România, unul din mulţimea virulenţilor neorevizionişti maghiari este Sylvester Lajos, al cărui şovinism se manifestă, aluziv, încă din titlul „Cine iubeşte străinii…“  (în Haromszek, Covasna, nr. 2538, 6 ian. 1999, p. 3). După ce Liliana Brad dezvăluise că „Un document-pirat cere «autonomie pentru Ţara Secuilor»“ (România liberă, nr. 2507, 26 iun. 1998, p. 2) – aşa cum se iterează, acum, vorbirea despre un „document-pirat“ în Gardianul din 9 martie 2006 –, Cosmin Nicolescu afirma că „U.D.M.R. pune în practică programele de autonomie“ (Cuget liber, Constanţa, nr. 1791, 22 sept. 1999, p. 2). Ciprian Ranghel titra: „P.U.N.R. crede că Budapesta e în spatele autonomiştilor“, citând declaraţiile d-lui Valeriu Tabără (Cotidianul, 19 sept. 1999, p. 4). De fapt, P.U.N.R. nu „credea“, ci ştia precis, dar, fiind reprezentat de nişte lideri fără anvergură politică, aceştia credeau că, dacă se exprimă circumspect – deşi ungurii niciodată nu procedaseră astfel –, atunci dau dovadă că au  spirit european, deşi nu aveau decât unul provincial. Privind dincolo de orizont şi, astfel, surclasându-i pe p.u.n.r.-işti, Bogdan Petrescu ne asigura că „Lobby-ul maghiar din S.U.A. vrea Ardealul stat independent“ (Cotidianul, 7 dec. 1998, p. 2). Sorin Petrescu arata că iredentismul hungarist are direcţii multiple de acţiune: „Preşedintele Partidului Naţional Slovac, Jan Slota, afirmă: «Ungaria doreşte reanexarea unor părţi din România, Slovacia, Ucraina şi Iugoslavia»“ (Cotidianul, 12 mai 1999, p. 11). Agitaţiile iredentiste maghiare îşi găsesc ecou în presa internaţională: „Le Monde: Transilvania a devenit martora aspiraţiilor la autonomie a minorităţii maghiare“ (Cotidianul, 25.05.1999, p. 11).

Şantajarea Puterii de către U.D.M.R.

În presă apăreau tot mai frecvent alegaţii la adresa Puterii, pentru că se lăsa şantajată de U.D.M.R. Ziarul Naţional, din 29 iunie 1998, etala editorialul „C.D.R., sluga docilă a U.D.M.R. “; Ileana Sandu publica articolul „Cui i-e frică de Budapesta? “ (Timpul   în 7 zile, 9-15 iun. 1998, p. 5-6); George Duma şi Traian Golea relevau: „Tendinţele hungariste sunt neconforme cu preceptele europene şi internaţionale“ (Timpul în 7 zile, 7-13 iul. 1998, p. 8); în acelaşi număr din Timpul, Virgil Popa, scria, mai ferm, „Nu vrem Kosovo în Ardeal“; Coriolan Dobre denunţa: „Senatorul ţărănist Vasile Lupu sprijină din răsputeri iredentismul maghiar“ (Atac la persoană, nr. 16, 26 apr.-3 mai 1999, p. 12). Şi tot aşa. În sfîrşit, se publică un material intitulat, semnificativ, „Un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă: În Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă economică în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară“ (Cotidianul, 13 mai 1999, p. 17); faptul că materialul este nesemnat, dar este deosebit de consistent şi acoperă o gamă largă de aspecte atestă că ziarul nu se lăuda şi că analiza era făcută, într-adevăr, de lucrătorii unui serviciu secret şi, întrucât articolul trata problemele interne ale României, puteţi ghici şi singuri de care serviciu secret era vorba (I.R.S.?!).

Acest context marcat de războiul din Kosovo şi propice mascării pseudonaţionalismului i-a servit lui Adrian Năstase ca decor pentru a-şi exhiba patriotismul de paradă.

Apoi, în septembrie 1999, marele ziarist ungur Biro Bela, din Covasna, ne liniştea în felul următor: „Adrian Năstase a prevăzut încă de la începutul verii că, până la căderea frunzelor, în Transilvania se va sfârşi pacea. Iredentiştii maghiari ar provoca conflicte interetnice. (…) Situaţia economică se degradează de la o lună la alta, societatea românească consumămai mult decît produce. Catastrofa devine, astfel, o chestiune de timp“ (Biro Bela, „Toamnă transilvăneană“, Haromszeki Figyelo, Covasna, nr. 41, 22-28 sept. 1999, p. 6). Să reţinem, de aici, în primul rând ironia la adresa lui Adrian Nastase, viceliderul, de atunci, al P.D.S.R., ironie cam de acelaşi calibru cu cea exhibată de reporterii de la B.B.C., citată la început.

Între timp, situaţia incendiară din Kosovo îi făcuse pe unguri să considere că le venise ocazia să dea lovitura şi şi-au isterizat iredentismul şi neorevizionismul, apelând la ajutoare diplomatice engleze, după cum remarcase Marcela Feraru: „Christopher Krabbie şi Nigel Thorpe scrutează terenul cu două zile înainte de întâlnirea maghiaro- maghiară de la Budapesta“ (Cotidianul, 19 febr. 1999, p. 4). Apoi, din 23 martie, S.U.A., prin N.A.T.O., au început să bombardeze Kosovo şi Iugoslavia în draci, inclusiv în zilele de Paşti, dar, în mod „umanitar“, cu uraniu sărăcit (unii militari americani scriseseră pe bombe „Paşte fericit“, căci ei nu sunt creştini, ci satanişti). Asasinarea, în 11 martie 2006, a lui Slobodan Miloşevici în celula sa din Haga se adaugă crimelor de atunci. Presupun că preşedinta T.P.I., Carla del Ponte, fiind vinovată instituţional şi moralmente, ar trebui bagată în celula lui Miloşevici. Mai scrutătoare decât cei doi ambasadori britanici, aceeaşi Marcela Feraru observase scena europeană: „La sfârşitul lunii septembrie (1998 n.n.), la Strasbourg, Adrian Năstase atrăgea atenţia Consiliului Europei, în plină dezbatere asupra crizei din Kosovo, că se încearcă rescrierea dreptului internaţional. La acea vreme, discursul său a fost apreciat ca o «adevărată lecţie de drept internaţional». La nici şase luni de la acea dezbatere, rescrierea dreptului internaţional este un fapt împlinit şi noua ordine mondială se desfăşoară sub ochii noştri“ (cf. „Summit-ul N.A.T.O. de la Washington se va desfăşura în plin război / Adrian Năstase: «Iugoslavia este poligonul de încercare a noii ordini mondiale»“ (Cotidianul, 6 apr. 1999, p. 3).

Lansat pe scena lumii ca profesor, strateg şi polemolog, Adrian Năstase îşi etala şi calităţile de spadasin naţionalist, în contradicţie cu faptul că, ca cavaler de Malta, ar fi trebuit să fie un spirit caritabil: „Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a fost, ieri dimineaţă, teatrul unei ciocniri deschise între György Frunda şi Adrian Năstase. Senatorul U.D.M.R. foloseşte prilejul conflictului din Kosovo pentru a obţine o comisie ad-hoc a Consiliului Europei pentru minorităţi şi un protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind autonomia culturală. (…) Frunda a încercat să susţină că, în Convenţia-cadru privind drepturile minorităţilor naţionale, drepturile colective sunt consfinţite…“ Aşa descria Marcela Feraru competiţia, în „Meci Frunda-Năstase la Consiliul Europei. György Frunda încearcă să-i prostească pe membrii Consiliului Europei“ (Cotidianul, 30 apr. 1999, p. 4). Ca o paranteză, ţinând cont de cele comise de senatorul U.D.M.R. Gheorghe Frunda, la începutul anului 2006, reamintim că acesta este un recidivist în materie.

Meciul Frunda-Năstase

Dar, fireşte, Frunda nu putea să îl prostească pe marele naţionalist Adrian Năstase, care, de prin 1998, începuse o campanie acerbă contra nerorevizioniştilor maghiari. Renegatul de Gheorghe Frunda era, deja, un recidivist, aşa că cavalerul de Adrian Năstase nu îl iertase nici în antecedentul comis atunci când şi-a prezentat, la Consiliul Europei, Raportul său asupra Serviciilor Secrete: „Termenul de drepturi colective, care apare destul de des în acest document, a fost acceptat ca atare în Comisia Juridică?“, îl chestionase ziarista intransigentă pe antimondialistul de faţadă Adrian Năstase. La care el răspunsese cu modestia care-l caracterizează: „Din fericire, nu. Eu, personal, am insistat destul de mult pe eliminarea acestuia şi am fost susţinut şi de alţi colegi, astfel că, în urma unui amendament, la punctul 4 din rezoluţie, sintagma «dreptul colectiv de securitate» a fost înlocuită cu «dreptul societăţii democratice». S-a eliminat, de asemenea, referirea din varianta engleză de la punctul doi la «dreptul individual» pentru că, pe cale de consecinţă, acesta ar fi trimis la «dreptul colectiv».  (…) Eu, personal, nu cred că proiectul de rezoluţie are mari şanse de adoptare, iar în ceea ce priveşte ideea unei Convenţii europene, suntem încă destul de departe“, zise Adrian Năstase şi mai împuşcă un fazan. Toate acestea, şi multe altele, sunt descrise cu acribie ştiinţifică de către Marcela Feraru în articolul „György Frunda a acuzat Cotidianul în faţa Comisiei juridice a Consiliului Europei că este «nedemocratic»“ (cf. Cotidianul, 9 ian. 1999, p. 2; vezi şi idem, „György Frunda pune bazele unei Convenţii-cadru care transformă Serviciile Secrete din Europa în mânăstiri de măicuţe…“, Cotidianul, 6 ian. 1999, p. 10).

Dvs., însă, care credeţi că a fost rezultatul acestei şarje de cavalerie malteză, făcută de impetuosul nostru naţionalist?! Nu vă amintiţi, aşa că vă spunem tot noi: cinci împărţit la doi! Ne-o spune şi Marcela Feraru, căreia nu-i scăpa nimic, deşi nu-i convenea d-lui prof. univ. dr. Adrian Năstase, care dă lecţii de drept internaţional la tot cartierul occidental: „Raportul privind controlul serviciilor de securitate internă a fost adoptat în Adunarea Parlamentară. György Frunda a reuşit să impună în Consiliul Europei conceptul de drepturi colective“ (cf. Cotidianul, 28 apr. 1999, p. 3).

Dar, nu contează! Acest eşec al lui Adrian Năstase avea să treacă neobservat, în comparaţie cu atacul său la baionetă, făcut de pe cal, contra neorevizionismului maghiar.

            (Continuare  în numărul viitor)

***

            Pentru că, din diverse motive, nu am mai putut publica, în SANTINELA, în 2006,  partea a doua a acestui studiu, am publicat-o, în 16 martie 2009, pe Altermedia. Aşa arăta – reflectată în presa naţionalistă – situaţia României în urmă cu un deceniu. Privind retrospectiv, trebuie să admitem că, între timp, situaţia ei s-a agravat radical sub aspectul politicii interne şi externe privind prezervarea unităţii şi suveranităţii naţionale. Şi această situaţie a ajuns astfel, cum am subliniat în preambul, tocmai din cauza trădării intereselor naţionale a „naţionalistilor“ de acest gen – în frunte cu actualul P.D.-L., secondat de P.N.L. şi P.S.D. –, coalizaţi în cleptocraţia postdecembristă şi care se schimbă „democratc“ la Putere.

            14 martie 2010

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors