DRAGOSTEA DIN NEPUTINŢǍ

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2010

DRAGOSTEA DIN NEPUTINŢǍ

Autor: Carmen Catunescu

            Cu cât înaintǎm de la vârsta maturitǎţii spre senectute, observǎm cǎ apare, la cuplurile care nu s-au iubit la tinereţe, practic o viaţǎ de om, apare, deci, un soi oarecum ciudat de iubire, pe care eu am numit-o simplu: “dragostea din neputinţǎ”. În societatea româneascǎ de azi, în peste 80% dintre cuplurile care rǎmân împreunǎ pânǎ la capǎt, partenerii nu leşinǎ din dragoste unul pentru celǎlalt. Nu e nevoie sǎ faci statistici, pentru a constata lucrul acesta. De ce nu s-au despǎrţit ori separat? – ar fi o întrebare fireascǎ. Faptul cǎ n-au reuşit sǎ se îndragosteascǎ unul de celalalt, fie şi pe parcursul anilor, nu e ceva anormal. De ce au rǎmas atunci împreunǎ? Fie ca erau prea sǎraci ca sǎ capete independenţǎ. Fie prea bogaţi şi nu voiau sǎ împartǎ averea. Lipsa iubirii dintre cei doi face ca, treptat, cǎsnicia sǎ ia diferite aspecte diforme, disproporţionate. Intervin plictisul, monotonia, neplǎcerea, neliniştea, tulburarea, presiunea, sila, disconfortul, discordia. Se ceartǎ, nu se împacǎ, nu se înteleg, se poartǎ mizerabil unul cu celalalt. Îsi spun vorbe grele, urâte. Domneşte tensiunea, suspansul, stresul. Se ajunge la bǎtaie. Aici forţele sunt împǎrţite. Bǎrbatul, fiind mai puternic fiziceşte, bate cât cuprinde. Femeia – pe apucate. Adicǎ profitǎ de momentele lui de slǎbiciune (fizicǎ, nu moralǎ!), pentru a avea şanse de izbândǎ. Se zvonea, la un moment dat, cǎ un scriitor cunoscut era bǎtut de nevastǎ, când se întorcea acasǎ de la vreo petrecere şi se ducea sǎ se culce. A doua zi respectivul nu mai ţinea minte nimic din ce se întâmplase sau dacǎ suferise ceva. Întreba, eventual, de unde are vreo vânǎtaie, iar ea îi spunea cǎ s-a lovit ori a cǎzut, mergând în drum spre casǎ. În alte situaţii consoartele îşi iau revanşa, când celǎlalt e cuprins de boalǎ, când zace la pat şi asteaptǎ la mila celuilalt. Doar aşa sunǎ legǎmântul: la bine şi la greu! Ei, şi dacǎ partenerul de viaţa nu mai prea poate sǎ se mişte, atunci cel care trebuie sǎ aibǎ grijǎ de el se mai poate eschiva, poate întârzia intenţionat cu doctoria, chiar dacǎ bolnavul urlǎ de durere, uitǎ sǎ-i aducǎ mâncarea la prânz şi vine cu ea mai pe searǎ, nu-l întoarce, nu-i schimbǎ aşternutul, nu-l spalǎ, astfel încât singura dorinţǎ a suferindului e sǎ… moarǎ, ca sǎ scape de chinuri şi de mizerie! Unora li se poate pǎrea de domeniul filmului ceea ce povestesc eu acum, însǎ sunt cazuri constatate la faţa locului, nu relatate de alţii ori auzite. Cât se poate de reale. Şi ar fi consecinţa unor cuplǎri nefericite, cât şi menţinerii lor… cu consecinţele de rigoare. Şi ca în cutia Pandorei, pe lângǎ toate grozǎviile, se dezvoltǎ firav, delicat ca un fir de levanţicǎ, floarea unei iubiri târzii, nefireşti, palide, strǎine, bolnave… care apare, creşte, se dezvoltǎ de nevoie şi nu de bunǎvoie. E o specie rarǎ, un firicel de speranţǎ, un soi rǎtǎcit de iubire, o palǎ umbrǎ a ceea ce trebuia sa fie: dragostea din neputinţǎ! Ea are toate simptomele tandreţii, grijii, atenţiei, prieteniei. Rǎmâne, totuşi, cel mai duios aspect deformat al afecţiunii la senectute… În fond, doi oameni care au trǎit atâta vreme împreunǎ, chiar dacǎ n-au ţinut din cale-afarǎ unul la celalalt, cred cǎ îşi datoreazǎ fiecare celuilalt mǎcar acest strop de atenţie. Nu pot sǎ uit când în copilǎrie, ducându-mǎ la şcoalǎ dimineaţa şi prinzând o iarnǎ foarte grea, cu geruri cumplite, mǎ urcam în autobuzele îngheţate bocnǎ. Drumul acela efectuat cu autobuzul mi se pǎrea îngrozitor de lung. Cât parcurgeam pe jos, puteam sǎ merg repede, sǎ alerg ca sǎ mǎ încǎlzesc, dar stând, începeam pur şi simplu sǎ dârdâi. Într-una din zile m-am suit prin faţa şi am simţit o boare de cǎldura. În cabina şoferului era cald şi cum şi uşa lui se deschisese, mi-am dat seama de diferenţǎ. De atunci, pânǎ a venit primǎvara, când mergeam cu maşina mǎ suiam în faţǎ şi stǎteam cu nasul lipit de geamul de la cabina şoferului. Mi se pǎrea cǎ aşa pot sǎ suport mai bine frigul, cǎ mi se transmite şi mie din cǎldurǎ, cǎ iradiazǎ prin geam. Plutea senzaţia cǎ te poţi încǎlzi… cât sǎ nu mori de frig. Cam la fel e şi cu acestǎ dragoste târzie… iţi dǎ impresia de ataşament, dar dǎ prea puţin. Sigur ca plǎpândǎ cum e, existǎ riscul sǎ fie acoperitǎ de buruiana egoismului, dar cât existǎ e binevenitǎ pe un drum fǎrǎ întoarcere, numit viaţǎ.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors