Leonard Ancuta – un poet mai putin conventional

-LEONARD ANCUŢA-

UN POET MAI PUŢIN CONVENŢIONAL

     S-a născut acum 35 de ani în municipiul Drăgășani, judetul Vâlcea.
     Din 1993 se află în București, unde face cunoștință cu viața de stradă și fumul cluburilor de noapte, o experiență pe care o împărtășește de multe ori în scrierile sale. Între timp urmează cursurile mai multor facultăți, pe care nu le finalizează. Din 1998 este admis și urmează Facultatea de Filosofie, la Universitatea din București, pe care o părăsește în 2003, fără examen de licență. Din principiu.

     Din 1999, redactor economic la Mediafax, Ziarul Financiar, Mirabilis Media, Banii Noștri, Business Standard. În 2007 se muta în domeniul PR & Advertising. Din 2010 este director de vînzări la Plus Media.
     Cariera literară începe în copilărie, cîștigînd diverse concursuri radio. Povestirile sale au fost citite în undă pe Radio România Tineret. Din 2005 este membru al mai multor comunitați literare on-line.

     În 2009 urmează debutul literar, cu romanul Control , la Editura TRITONIC, iar în prezent a finalizat un al doilea roman, Infernul, pentru care caută editor. De asemenea are în pregătire și un volum de poezie.

POEME

te văd rîzînd în ploaie rotindu-te cu braţele deschise aripile unui zbor adînc în memoria apei
să te regăsesc apoi în orice lichid forma ta lipindu-se de mine cînd
mă acopăr cu trupul unui lac de munte
mirosul tău în sîngele frunzelor gustul sărutului în aerul tare între crăpături adînci
în stînci între coastele unora altora

chipul tău e în reclamele de-a lungul unei căi ferate

îmi pune la încercare poftele

dorința de a deraia
mă simt ca un vagon de marfă cînd îmi bate inima auzi roţile unui tren cu deportaţi
departe de secunda zero tot ce-am trăit oamenii braţele întinse frigul
acel frig absolut al fiinţei mă îmbrățișează un macaz către o altă înfăţişare
retrăiesc momentele în care intrasei în mine aidoma unui cuţit în teaca lui nu mai era loc
compartimentele sînt pline nu există decît o singură staţie o siberie în capătul gîndului
pasagerii se iubesc ca pentru ultima oară
şi din gurile lor ies aburi sau îngeri şi pe rînd dispar reclamele de pe margine
noaptea vine ca o avalanşă

milioane de păsări zboară din mine rămîn cuiburile goale
primitoare
îţi aşteaptă măiastrele în cel mai spectaculos schimb de păsări

să tragi cu puşca în stolul acela negru
să vedem soarele ieşind din adîncul pămîntului un cap de copil apoi ţipătul zilei hermafrodite
tu de o mînă eu de o mînă un sac de dormit sarcofag o gogoaşă fluturi de mătase care ţes
un fir ilogic într-o poveste

să vedem cum toate liniile se unesc părul tău în prelungirea părului meu
crăpăturile din palme curgînd unele în altele transformîndu-se într-un fluviu nenumit
numele lui e interzis la fel cum sînt şi numele noastre în faţa oamenilor
apoi măruntaiele înnodate unele de altele ca nişte funii pregăteşte-te să evadăm din realitate în nebunie
şi în final toate liniile de înaltă tensiune căile ferate şoselele şi rutele aeriene unindu-se toate într-un singur drum
care se termină într-un munte într-o prăpastie într-o ciocnire şi o prăbuşire
amestec întrepătrundere fiecare sentiment tăind în carne priveşte o fractură deschisă
şi dragostea pentru tine un drum închis

undeva întinşi pe o piatră ne sărutăm cu sălbăticie întindem aripile unul în jurul celuilalt
şi ne smulgem inimile sărut cu sărut pînă se scurge viaţa din noi
să murim ca nişte începători absolut nebuni
ne aruncăm de pe stînci în memoria adîncă a lucrurilor
zburăm închipuire cu închipuire şi oricînd va ploua se va naşte un copil
cîndva desenele lui cu băţul în pămînt vor fi singura mărturie asupra acestei poveşti
ce nu va putea fi spusă niciodată
în alte cuvinte

***

cerul nopții e-o gigantică pictură populată de animale fabuloase
visele o mitologie a strigătului ce tulbură
apele adînci ale întunericului

privește

stelele / capetele tăiate ale unor art
ere
sfori de lumină pe care urcăm în casa lumii
e ca într-un joc în care ne apar X x X uri invizibile pe piele și
simțim impulsul necontrolat
de a ne atinge
să mai murim puțin odată cu asta

îți plimbi dinții și buzele peste
mine

lame
reci
de stilet care caută o trădare, un vinovat
degetele vibrează aerul răspîndește o muzică moale și proaspătă ca mirosul de copil îmbăiat
mici bule colorate se ridică din sînge
ies prin piele apoi le

simt // cum // se / sparg // prin vene/

un holocaust al liniștii.

sîngele tău e cel mai tare drog
ai genele lungi ca niște ace
mi se înfig în ceafă
în mine se propagă // o stare în doză mortală

timpul s-a strîns ghem (0)
secundele arată ca sfera primordială care ține în sine
toate celelalte sfere
miișșcarea se limpezește, o ceață
dincolo de încremenire

ne sărutăm pe rînd
ca doi spioni, ca doi kamikaze.

***

liniştea. o noapte fără margini în care ea traversează prin tine
fără să se ude. venele albii secate şi albe drumuri necirculate
care continuă pe pămînt. întotdeauna un singur capăt interesează.
linişte. genele ei se ating cu nepăsare perechi de aripi de acvilă
tu şi ea şi paşii voştri în direcţii diferite fiecare cu un tiv în palmă
întunericul în urmă luminile stinse pe rînd pe stîlpii de tensiune.

nu ai centru. oricît ai căuta nu există intersecţie în tine nu există
punct unde se acumulează greutatea. tot speri că inima e o piersică
doar coaja tare a sîmburelui împiedică înaintarea. îţi doreşti să nu
mai cunoşti oameni. să treci printre ei cum ai culege grîul o mirişte
pe care o arzi la sfîrşit. ca şi cum ai trimite în plicuri de fum scrisori
de suflet în cer. primele indulgenţe cumpărate la plecarea în război

contra omenirii păşeşti. juri că o să-i potoleşti foamea femeii. îi umpli
pieptul cu inimi. linişte. frigul care vine din toţi morţii. scoţi din sertar
uniforma de soldat a tatălui bunicului a tuturor bărbaţilor. despătureşti
te îmbraci cu grijă. eşti pregătit. fumezi o ţigară şi aştepţi să se întîmple.
zilele sînt armata ei. din ce în ce mai numeroasă. dar eşti gata de luptă
şi cînd ajungeţi faţă în faţă îi spui să-l tragă pe sfoară pe desfăcătorul lumii.
să fie ea cea care îţi smulge plăcuţa de la gît. apoi liniştea dintr-o stîncă.
***

mai ții minte cînd m-am îmbătat întîia oară
nu m-ai primit în casă am dormit la ușă
pe preș în propria vomă afară era soare încă
în mine răsăreau stele un întreg
univers se rotea și mă prăbușeam în el

cînd îmi cumpărai țigări ca să nu ies din casă
numai să învăț să pot pleca în lume
în viață și apoi banii pe care mi-i trimiteai lunar
nu mi-am cumpărat mîncare și nici cărți
am vrut din nou stelele mamă

mîndru ca un luceafăr mi-am luat noi granițe
foarte îndepărtate nu-mi ajungeau toate păcatele lumii
pînă acolo trăgeam puternic țineam în piept
cît mai adînc eram fericit pielea îmi lumina
pe întuneric eram plin ca un cabaret

oasele-mi erau tuburi de neon
roiuri de muște bete vuiau împrejur și în sînge
aveam bine lustruite metastazele umanității
era bine mîncam miere cu lingura și ardeam
fericit ca un eretic spunînd

și totuși se mișcă iar soarele se învîrtea
în jurul meu era mult prea bine și pentru asta
am să te distrug mamă
fiindcă te ții tare nu ai ochii înghețați de durere
și ai învățat să-mi faci singură injecțiile

***

Rubrica realizata de Sorin Olariu