Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

 Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)

Autor:George Petrovai

                Mă aflu din nou în casa distinsului colonel Ioan Rusu, o casă mare şi frumoasă, care are ca centru gravitaţional colecţia de amintiri a veteranului celui de-al doilea război mondial, colecţie formată din cărţi, broşuri, fotografii (la loc de cinste sunt aşezate pozele regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu), ţinute militare (inclusiv cea de gală), decoraţii (cam o duzină) şi distincţii militare. Pe scurt, un muzeu militar în miniatură. Şi pentru ca impresia de muzeu să fie deplină, la loc de onoare este arborat drapelul regimentului sub faldurile căruia interlocutorul meu a luptat alături de nemţi până în inima Rusiei sovietizate, iar apoi – după întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi, destinul său de militar de carieră să-l poarte până în Munţii Tatra…

                Dialogul se leagă repede, dovadă că fiecare dintre noi era în sinea lui dornic ca eseul-interviu intitulat Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu, să fie continuat de-acolo unde fusese întrerupt de imperativele momentului: problemele de sănătate ale convorbitorului meu, respectiv limitele impuse de decenţa reportericească.

                Fac precizarea că domnul Ioan Rusu se vădeşte în toate cele un admirabil interlocutor: răbdător şi atent la întrebări, cuceritor în modul de narare a evenimentelor, înzestrat cu o memorie prodigioasă, toate aceste însuşiri ale domniei-sale aducându-mi-l în minte pe fenomenalul Petre Ţuţea, cu care deasemenea am avut cinstea ca în anul 1990 să stau de vorbă în garsoniera sa de la etajul şase a unui bloc din Cişmigiu.

                Întrebare: V-a încercat vreodată frica de moarte înainte de angajarea în luptă?

                Răspuns: Nu m-a încercat propriu-zis sentimentul de frică, ci acea teribilă emoţie ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în momentele cruciale ale vieţii. Ori războiul, prin însăşi natura sa negatoare a viului, înseamnă o neîntreruptă succesiune de atari momente pe muchie de cuţit. Căci războiul, aşa cum l-am receptat eu ca individ, se cheamă a fi un permanent joc cu focul, mai exact cu moartea.

                Dar pentru o mai corectă încadrare a afirmaţiei mele anterioare, vă rog să ţineţi cont de situaţia mea cu totul specială de la acea vreme, când datorită faptului că încă nu împlinisem vârsta de 18 ani, am fost admis la Şcoala militară doar prin dispensă regală! Deci eram, vorba lui Creangă, un copil şturlubatec, călăuzit de sentimente debordante şi angajat în aflarea unor modele vrednice de-a fi urmate.

 În paranteză fie spus, de-a lungul întregii vieţi mi-am îndreptat admiraţia şi stima spre doi oameni de seamă ai României moderne: Majestatea-sa regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. De unde şi nedumerirea mea după schimbarea macazului politic, că România nu a redevenit de îndată monarhie aidoma Spaniei postfranchiste, mai ales că fostul preşedinte Emil Constantinescu a promis solemn acest lucru…

Revenind la întrebarea pusă, ţin să precizez că am simţit cu adevărat frica în două momente ale vieţii, situate la oarecare distanţă în timp. Prima dată atunci când luptam alături de ruşi şi când din atitudinea lor mi-am dat seama cam ce sentimente nutreau faţă de români, respectiv cam ce plăcintă îi pregăteau României. Căci, vă rog să mă credeţi, e un eufemism a spune că luptam cot la cot, atâta timp cât ruşii (la fel ca nemţii cu ceva timp în urmă) ne împingeau pe noi în faţă în toate acţiunile cu un grad mare de risc.

Pentru a vă face o idee despre “fructoasa colaborare” dintre militarii români şi ruşi, vă ofer două exemple edificatoare: a)După ocuparea prin lupte a unei localităţi, ruşii se instalau cu mic cu mare în case, nouă românilor revenindu-ne pentru încartiruire fie periferia respectivei localităţi, fie – după caz – liziera pădurii din apropiere; b)În actualul judeţ Satu-Mare, mai exact în localitatea Medieşu Aurit, ruşii au trecut într-una din zile la masive rechiziţionări de cai pentru hrană şi călărie, ocazie cu care mi-am pierdut şi eu mult îndrăgitul meu cal. Cu mâna pe inimă recunosc că nici la moartea mamei n-am plâns mai amarnic ca la pierderea acestui scump şi neuitat prieten.

(Cu mâna tremurândă de emoţia amintirilor, nu doar de boala lui Parkinson, convorbitorul meu îmi arată pe peretele din faţa noastră un tablou cu capul mândru, ţintat în frunte al unui cal!)

Al doilea moment din viaţă când realmente mi-a fost teamă, continuă după ceva timp interlocutorul meu, se situează la câţiva ani după încheierea războiului. Într-o bună zi sunt chemat la Direcţia Politică a Armatei, unde mi se spune textual că am un înger păzitor în persoana generalului Constantin Doncea, altminteri aş fi înfundat închisoarea din Piteşti.

                Întrebare: Ştiaţi că sub directa îndrumare a sinistrului general Nikolski, la închisoarea din Piteşti se derula atrocele program de reeducare?

                Răspuns: Vă daţi seama că la acea vreme n-aveam cum cunoaşte prea multe chestiuni legate de respectivul program. Dar ceva-ceva tot a transpirat, aşa încât am reuşit să-mi fac o vagă idee despre iadul de-acolo. Ştiam însă cu precizie că aproape în fiecare zi erau ridicaţi ofiţeri şi subofiţeri de carieră (unii dintre ei foşti camarazi de-ai mei), şi că aceştia dispăreau fără urmă. Pot spune că am scăpat ca printr-o minune, doar cu teama obsedantă că urmează să fiu săltat dintr-o clipă în alta…

                Întrebare: Aţi cerut să intraţi în fostul partid bolşevic?

                Răspuns: Niciodată, pentru că nedezminţitele mele simpatii monarhiste m-au ajutat să înţeleg că românii nu pot spera ca binele să fie implementat în România de către agenţii Moscovei, aproape cu toţii străini de neam şi ţară. Fireşte, atari gânduri nu puteau fi împărtăşite nimănui în acele teribile vremuri când delaţiunea făcea ravagii, iar viaţa unui om nu valora nici măcar o ceapă degerată. Subliniez că pur şi simplu într-una din zile mi-a fost înmânat carnetul de partid.

                Întrebare: Acum că suntem într-o adevărată fundătură, regretaţi că v-aţi pus de-atâtea ori viaţa în primejdie pentru libertatea şi binele românilor? Altfel spus, vă vine vreodată să exclamaţi aşa ca îndureratul Petre Ţuţea: “Pentru poporul ăsta de năuci am luptat şi suferit eu atâţia ani?”

                Răspuns: Nu regret că am luptat pentru România şi ai mei! Dar regret când constat că de-atâţia ani batem pasul pe loc şi când văd că faptele sunt sistematic substituite ba cu promisiuni meşteşugite, ba cu scuze bine ticluite. Regret, deasemenea, că veteranii de război sunt complet ignoraţi, că brava armată română de odinioară a fost înlocuită cu mercenari şi că la Sighetul Marmaţiei nu există un muzeu militar, unde să fie cunoscute şi cinstite faptele vitejeşti ale militarilor de carieră din perioada interbelică şi din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

                Iar cum o atare stare de lucruri mă mâhneşte peste măsură, abia aştept să se instaleze primăvara şi eu să ies la pescuit pe Tisa, Iza şi Mara…

   George Petrovai, Sighetul Marmaţiei, februarie 2010

One Response to “Regretele veteranului de război Ioan Rusu (II)”

  1. maramuresanu says:

    Se spune ca sa nu cautam recunostinta contemporanilor.De aceea,
    pentru Romania merita sa luptam dar pentru patrihotii de la conducere nu!!Neamul romanesc nu s-a stiut conduce si de aceea au apelat la Hohenzolerni iar acum apeleaza la DIVINITATE!Toti cei ce s-au perindat pe la Cotroceni sau prin palatul Victoria au fost,fie hoti,fie nepriceputi in ale politichiei iar oamenii simpli trag ponoasele.Ca atare,fie se roaga (s-au construit biserici intr-o veselie!) fie isi ineaca amarul intr-o tarie in birturile aparute ca ciupercile dupa ploaie.Cei mai curajosi isi iau lumea in cap si-si croiesc un alt viitor,lor si copiilor!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors