Prizonier in propria tara (56)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

Prizonier in propria tara (56)
Insemnari din perioada celor treisprezece ani si jumatate petrecuti in inchisorile comuniste.

Autor: Aurel Sergiu Marinescu (1929 -2008)

Procesul din iarna anului 1959, de la Tribunalul Regiunii a II-a Militara

Procesul s-a judecat intre 25 ianuarie – 2 februarie 1959, la Tribunalul Regiunii a II-a Militarta, cu sediul in Tribunalul Mare de pe cheiul Dâmbovitei. A fost un complet de judecata contrarevolutionar, avându-l ca presedinte al instantei pe colonelul Adrian Dumitriu, ajuns nu peste mult timp ministrul Justitiei, asistat de cinci ofiteri superiori. Fiind judecati in prima instanta de un Tribunal regional in felul acesta ni se anula o cale de atac a sentintei. Calea normala era judecata la orasul Bucuresti, primul recurs la regiunea Bucuresti si apoi, in ultima instanta, putea avea loc recursul, la Tribunalul Suprem. Procurorul de instanta a fost acelasi capitan Grigore Scarlatoiu, cel care a dirijat si instrumentat ancheta noastra. El a fost in contact telefonic direct cu cabinetul ministrului Bodnaras pe care il informa in fiecare pauza de mersul procesului. La usile salii de judecata se aflau soldati cu automate care nu au lasat sa patrunda in sala decât avocatii apararii, câtiva anchetatori, in anumite zile, doi delegati de la Baroul de avocati care sa urmareasca pledoariile avocatilor, doi reprezentanti ai DGFAC. Câte un membru de familie ai celor douazeci si patru de acuzati – toti in stare de arest, au fost acceptati in sala, numai in prima zi, si câteva ore a doua zi cât a durat citirea actului de trimitere in judecata, dupa care au fost evacuati din sala. Intrarea in sala de judecata s-a facut pe baza de legitimatii, controlul fiind asigurat de militari.
Inainte de inceperea judecarii, avocatilor apararii, fiecare dintre ei incadrat de catre doi temniceri li s-au acordat câte cinci minute pentru a discuta cu clientii lor. Nici unul din avocatii apararii nu avusesera acces la cele peste douazeci de dosare voluminoase care au devenit publice doar la inceputul procesului si, chiar daca ar fi avut mai inainte timp sa le consulte, nu ar fi inteles practic nimic din acele mii de pagini adunate acolo cu si fara rost, numai cu scopul de a-l impresiona pe cel necunoscator cu acel maldar de „probe” cu dovezile unei vinovatii care avea nevoie de recuzita cantitativului, de hârtogaraia aceea mincinoasa a acuzarilor. In cinci minute era imposibil sa fi inteles ceva, imposibil sa le fi spus cursiv tot ce aveam de spus. Nu s-a facut nici o desoebire intre noi cei cinci care fusesem adusi din arestul Securitatii, H.Schwartz, Nicki Tone, eu, arhitectul Schmiedigen si un maistru de santier Gh.Davidoglu si ceilalti nouasprezece adusi de la inchisoarea Vacaresti. De la inceput ni s-a atras atentia, sub grave amenintari sa nu vorbim intre noi, sa nu gesticulam, sa nu privim spre membrii familiilor noastre, sa nu facem semne si sa nu le dam lor sau sa primim de la ei nici un obiect, doar sa privim inainte, spre completul de judecata,. Cei de la Vacaresti erau deja imbracati in hainele penale, noi cei cinci de la Securitate eram imbracati in hainele noastre, sau luate de la alti detinuti aflati in arest, ca sa aratam bine. Mie mi s-a dat un pardesiu aproape nou al unui coleg de celula si, de asemeni, dupa noua luni si jumatate ni s-au dat sireturile de la pantofi, zilnic, iar seara, când ajungeam la temnita ramâneam fara sireturi din nou. Eram zilnic barbieriti. Am scris in alt capitol cum Scarlatoiu e cerut de urgenta pachete si tigari de la familiile noastre si cum a aprobat, eveniment nemaiintâlnit in arestul Securitatii, ca tot pachetul si toate tigarile sa ni se dea in celule. N-a facut-o din umanism ci doar vazându-ne cum aratam, galbeni la fata pentru ca nu fusesem scosi la aer de peste doua luni jumatate si stia si el ca, având atâtea bunatati, nu ne vom abtine si vom mânca mult, ceea ce ne va da un alt aspect la proces, plus ca aveam inca un aer de oameni liberi dat fiind ca in pauza fumam nestingheriti. Nu am avut drept la martorii apararii, la nici o proba materiala, la nici o expertiza. In cele cinci minute repartizate avocatilor ei nu puteau sa spuna decât daca clientul este sau nu vinovat. Ei nu au avut ce sa spuna, decât sa ceara atenuarea pedepsei sub diferite pretexte. Am avut doi avocati: pe colegul si prietenul meu vechi Costel Motas si pe un domn Mihaila pe care, in 1963, l-am intâlnit ca detinut la Luciu-Georgieni. De asemeni, noi acuzatii, am avut dreptul la ultimul cuvânt câte cinci minute, in care judecatorul A.Dumitriu ne-a atras atentia sa nu facem „polologhie” ci sa spunem doar daca ne consideram vinovati sau nu. Procurorul G.Scarlatoiu a repetat in actul de acuzare toate enormitatile din actul de trimitere in judecata.
Plin de ura, cum statea bine unui devotat fiu al clasei muncitoare – desi tatal sau a fost plutonier la cercul de recrutare Râmnicu-Vâlcea, luase toata viata bacsisuri si ciubucuri, m-a descris ca fiind „un criminal capabil de orice ticalosie”. La sfârsitul pledoariei, sufocat si probabil si constient de murdara sa contributie de-abia a cerut, aproape soptit, pentru noi cei cinci pedeapsa cu moartea.
Judecatorul a indeplinit dorinta sa si a legalizat fara a verifica ceva, munca inventiva a sceleratilor Securitatii.
Sentinta data peste câteva zile a fost: pentru H.Schwartz si Nicki Tone condamnarea la moarte, conform art.209, sectiunea 1 bis si 236 (h), apoi subsemnatul la aceleasi articole am fost condamnat la munca silnica pe viata, arhitectul Schmiedigen si Gheorghe Davidoglu, ambii la munca silnica pe viata.
De mentionat ca Davidoglu a avut si douazeci de ani condamnare pentru subminarea economiei nationale care s-a contopit in condamnarea pe viata pentru delapidare executata la Gherla, când in 1964 a fost gratiat si trimis acasa grav bolnav pe targa.
Noi, cei cinci, am fost considerati nucleul care a organizat toata „dezorganizarea” din aviatia civila. Restul de nouasprezece fosti salariati au fost condamnati intre doi si douazeci de ani pentru neglijenta, delapidare s.a., in total câteva sute de ani condamnare.
Procesul a durat o saptamâna dar in realitate circa patru zile pline caci au fost intreruperi si doar doua jumatati de zile. In ziua plina de judecata, in pauza de prânz si in zilele in care la ora prânzului ne aflam in Tribunal, ni se aducea mâncare special gatita, gustoasa si multa. La incheierea procesului, un avocat adresându-se altuia, dar cu fata spre noi, a afirmat textual: „procesul asta intra in istoria României!”, iar la eliberarea din 1969 din Aiud, cu putin inainte de a parasi curtea, capitanul Lazar, ofiterul C.I. (adica Securitatea din inchisoare) mi-a tinut un logos scurt, in care printre altele mi-a dat sfatul sa nu ma apuc sa rasfoiesc dosarele si sa incep vreo actiune juridica, sa las lucrurile asa cum au fost si praful sa se astearna peste dosare. In cazul ca nu-l ascult, eu voi avea neplaceri si nimeni altul, si risc sa vin inapoi.
Cât am fost in arestul DGM, pe str.Stefan cel Mare, in celularul din curtea interioara i-am avut colegi pe inginerul Macovei, fiul fostului director al CFR si ginerele lui Lascarov-Moldoveanu, acuzat de delapidare cu ocazia unor reparatii la manastirile din Moldova, pe inginerul Cernat, apoi un domn Chintescu, un rabin din Arad, detinator de valori si de aur care apartineau celor emigrati in Israel si care fusese denuntat ca a dat mita militienilor din Arad, un cofetar Tutuianu, detinator de aur, un taran din Vatra Dornei, plutas pe Bistrita si un altul din Apuseni, acuzati ca ar fi sustras si vândut mari cantitati de lemne din paduri, Sisco, un fost mosier basarabean care procurase acte false unor basarabeni ca sa poata obtine pensii ilegal, si Soava, un gestionar de la Aprozar-Bucuresti, acuzat de frauda.
A doua zi dupa proces am fost transferat la lagarul Ghencea de unde peste câteva zile am ajuns la Vacaresti, unde ni s-au comunicat sentintele, pe rând la fiecare si imediat H.Schwartz si N.Tone au fost scosi de celula si transferati la camera zero a condamnatilor la moarte. Acolo, au fost tinuti, dupa informatiile pe care le am, pâna in luna octombrie 1959, când au fost transferati si executati la Valea Piersicilor. Au fost tot timpul tinuti in lanturi la picioare, scosi la doua saptamâni la baie, tot in lanturi si fara drept la asistenta medicala. Ilegalistul, fost ceferist, din Minister care a declansat actiunea contra lui Schwartz a continuat tirul reclamatiilor in speranta de a-l lega pe Sefer, asa ca anchetele au continuat si dupa condamnarea noastra. Schwartz si Tone au fost de multe ori anchetati, fie acolo la Vacaresti, fie luati la Securitate, unde s-a incercat implicarea lui Sefer, Stângaciu si a altora. Nu cunosc rezultatele acelor incercari disperate ale combinatiei dintre ilegalistul din minister si Securitatea Rahovei.
Am refuzat sa semnez cererea de recurs la fel ca toti ceilalti patru. Dupa lungi discutii cu grefierul de la Vacaresti am semnat numai de luare de cunostinta a sentintei. Scarlatoiu a uzat de o tactica in puterea lui si a anuntat familiile noastre sa faca ele recurs la sentinta, ceea ce sotia mea ca si celelalte familii au facut, nestiind de refuzul nostru. Asa cum era de asteptat si cum, de fapt, in acele vremuri era o formalitate, Tribunalul Suprem a respins recursurile si sentintele au ramas definitive in martie 1959. Dupa ce s-a indeplinit si aceasta forma, eu am fost transferat la Caransebes.

La Caransebes si Gherla

Inchisoarea, parter si doua etaje in forma literei L, era tot o mostenire ramasa de la Imperiul austro-ungar. Cladirea era greoaie, trista si veche. La etajul doi, pentru o maxima securitate erau cred sapte celule a câte patru detinuti, toti condamnati la MSV (munca silnica pe viata) dar fara drept de munca. Dupa un an, cineva de la grefa inchisorii a observat greseala in situatia mea, care aveam condamnarea politica pentru subminarea economiei nationale art.209 si ma aflam la o inchisoare de DC (drept comun) si, in trei zile, cu lanturi la picioare, am fost transferat la Gherla. Intreg anul cât am fost in Gherla am locuit in aceeasi celula. Colegii pe care i-am avut acolo au fost: avocatul bucovinean Zapratan, contabil sef la CEC in Focsani, condamnat pentru delapidare, Stoicescu (nu mai retin cum il mai chema), contabil la un Gostat, condamnat si el pentru delapidare, care avea o trista poveste. Fusese ofiter, cazuse prizonier la sovietici, venise din prizonierat, dupa ce a lucrat la o cariera de piatra, spargând bolovani, cât si in alte munci grele si prost platite pâna a gasit un post de contabil la un Gostat din Oltenia. Din acel Gostat ca si din celelalte din tara se infruptau toate marimile zilei din judet, minister si din zona locala: sefii de la partid, secretarii, sefii de militie, procuratura, Securitatea, inspectorii din ministere, toti, aflati in „controale” sau vizite plecau fara sa plateasca incarcati cu pasari, purcei de lapte, carne de vitei sacrificati, plus damigene de vin etc. La un control din minister s-au constatat lipsurile din gestiune si nici un beneficiar ce s-a infruptat din cadouri nu a intervenit si contabilul Stoiculescu a fost gasit vinovat si, cu ajutorul trecutului sau de ofiter si de „dusman al URSS”, a luat singur drumul inchisorii, un acar Paun ca alte mii si mii de acari Paun.
De asemeni Vilau, gestionar la un Aprozar din Bucuresti, un contabil sef din Ploiesti, un doctor, director de spital din Brasov, si doi tigani criminali care fusesera deportati in Transnistria pe vremea guvernarii lui Antonescu. S-au intors in tara odata cu armata sovietica, eliberati de sovietici si imbracati in haine militare sovietice si au savârsit numeroase jafuri si crime. Unul dintre ei a omorât peste doua sute de oameni.
In acei ani era moda delapidarilor dar toate cazurile pe care le-am auzit de la colegii de acolo erau discutabile, caci fusesera stabilite de expertii militiei si concluziile si prejudiciile fixate de militie erau sustinute tot de expertii lor. In cazurile lor, la o verificare obiectiva si serioasa, nu s-ar fi justificat condamnarile date atunci.
In special pentru batrâni, viata in celula era mai grea, mai dureroasa. Aflati acolo, ei povesteau cel mai mult, gândindu-se probabil ca li se apropie sfârsitul, ori presimtind disparitia lor de pe acest pamânt si, ca o descarcare sufleteasca, ca o spovedanie, descriau fapte si evenimente necunoscute si insistau pe cele mai mici amanunte legate de participarea lor la acele evenimente politice, isi descriau viata si momentele cele mai semnificative cu seninatate, spuneau tot ce stiau probabil si cu dorinta ascunsa ca printr-unul dintre supravietuitorii aflati in celula lui se vor afla adevarurile, se va afla despre el, va fi cunoscuta contributia lui si nu vor dispare defel toate acele lucruri necunoscute. Nu cred ca a trecut cineva prin celulele Aiudului sa nu fi auzit nenumaratele istorioare necunoscute, diferite momente din tragediile istoriei contemporane a României, adevaruri traite, nescrise, aflate direct, oral, uneori chiar de la participantii la acele evenimente si, nu de putine ori, transmise altora tot pe cale orala, in fine, multe din acele destainuiri istorice si multe secrete care au riscat sa se piarda acolo, odata cu detinatorul lor.
Inainte de a se cunoaste exact si adevarat evenimentele si istoria României intre cele doua razboaie mondiale si apoi, perioada postbelica de la alegerile din 1946, oamenii privati de libertate, prizonierii gulagului românesc discutau pe larg toate evenimentele precum intrarea tarii in razboiul contra bolsevismului, dictatul de la Viena evocat direct de participantul la tratative care fusese M.Manoilescu, rebeliunea legionara din ianuarie 1941, abdicarea regelui Carol II, actul de la 23 august, cum a fost si ce a urmat. Multe lucruri petrecute in tara dar necunoscute de pe vremea regelui Carol al II-lea erau descrise si povestite de cei ce luasera parte la acele evenimente mai mici sau mai mari. Asa am aflat de exemplu ca Nichifor Crainic a fost acela care l-a sfatuit pe Carol al II-lea sa creeze Straja Tarii spre a-si atrage tineretul si a-l indeparta de miscarea legionara. Sau, am aflat cum Uniunea Sovietica, intre cele doua razboaie, prin 1934-1935 a trimis ca ambasador in România pe Ostrovski, specialistul lor nr.1 in instigari si unul din creierele revolutiei, insotit de o alta agenta importanta, frumoasa si desteapta, care juca rolul de sotie a sa. Imediat dupa venirea lor, au inceput o activitate febrila, concretizata prin vizite si contacte, el la intreprinderi, fabrici si institutii, iar ea, care se declarase medic, la spitale si institutii sociale. Siguranta statului, cunoscând realitatea si pericolul pe care-l reprezinta, a decis impreuna cu Moruzov, seful Sigurantei, sa-i neutralizeze. In acest scop, a plasat un agent al sau, ofiter de aviatie, barbat frumos, atragator si vorbitor de limba rusa, basarabean, intr-o rezerva a unui spital ca bolnav, spitalul cel mai frecventat de doamna doctor, sotia ambasadorului. Doctorii spitalului, la prima vizita a Doamnei Ostrovski, invatati de agentii Sigurantei, au dirijat-o spre rezerva ofiterului de aviatie pe care l-au prezentat ca pe un caz special medical de apendicita cu complicatii. Ea a vizitat rezerva, a fost atrasa de farmecul bolnavului, l-a mai vizitat si intre ei s-a infiripat o legatura de dragoste. Dupa câteva saptamâni, târziu in noapte, la volanul unei masini sport decapotabile, puse la dispozitie de Siguranta se afla fostul bolnav pe umarul caruia era aplecat capul doamnei ambasador, ametita de bauturi fine si de dragoste si iesiti la sosea la o plimbare. Conform intelegerii, soferul a condus neregulamentar intentionat si a aparut de nicaieri un politist de circulatie care a fluierat sa opreasca. Conducatorul masinii a insultat politistul care, in câteva minute, a primit in ajutor câtiva agenti ai Sigurantei deghizati in politisti. Ofiterul de aviatie, pozând intr-un barbat ametit de bautura si in plus arogant, s-a luat la cearta cu politistii insultându-i, vociferând si amenintând, asa cum ii era rolul. Ca urmare au fost condusi la Politie unde, la identificarea contravenientului s-a descoperit identitatea partenerei sale. A doua zi, unele ziare au scris despre incident cu aluzii la doamna din masina fara insa a-i da numele, iar dupa câteva zile Ministerul de Externe a cerut URSS rechemarea ambasadorului a carui sotie a avut o conduita imorala si a fost implicata in atitudini necuviincioase fata de autoritatile politienesti. Cuplul de agenti INO a fost rechemat si ambasadorul a fost trimis in Spania unde a avut succes contribuind la declansarea razboiului civil.
De asemeni, atunci, acolo, in Aiud se cunosteau amanuntele intrevederilor Hitler-Antonescu povestite de cei ce luasera parte la ele, printre care Ovid Vladescu, fost la Propaganda, care il insotise pe maresal si care a povestit cum au decurs discutiile din ianuarie 1941, in urma carora s-a declansat rebeliunea legionara. Se stia acolo, in Aiud, ca inca din 1936, Horia Sima a fost agentul Sigurantei si, mai târziu, prin 1967, tot la Aiud, lucrul acesta mi-a fost confirmat personal de doctorul Vasile Noveanu, fruntas legionar care stia chiar de la Moruzov din 1937. Tot prin astfel de spovedanii, la Gherla, se stia direct de la colonelul Dragomir, fostul sef de stat major al armatei comandate de generalul Avramescu in Cehoslovacia motivele si felul cum a fost ucis generalul de catre sovietici iar familia si câtiva apropiati ai lui au luat calea gulagului sovietic si s-au intors dupa un numar de ani, unii dintre ei direct in inchisorile românesti.
Târziu, dupa 1960, s-au executat multe lucrari de renovare. Dusumelele au fost scoase si inlocuite cu ciment, s-au facut tencuieli si modificari de camere cu darâmari de pereti, au aparut noi pereti s.a. La fel in fabrica, unde cele cinci ateliere, foste de tâmplarie au devenit dormitoare, alte spatii s-au transformat in spalatoare, s-au darâmat unele cladiri in fundul curtii si s-au construit doua hale moderne – una inca dupa 1954. Cu ocazia acestor lucrari de constructii si renovari s-au gasit ascunse si ingropate sub dusumele, in ziduri, foarte multe insemnari pe hârtie, hârtie de saci, pânza, ascunse in diferite perioade, ceea ce ar fi putut sa devina importante contributii la istoria României cât si la dezvaluirea atrocitatilor intâmplate la Aiud. Toate aceste notite, insemnari, acte si obiecte gasite, au fost cu grija colectate si trimise la MAI. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

(Episod preluat din editia tiparita)

One Response to “Prizonier in propria tara (56)”

  1. L-am cunoscut pe A S MARINESCU la NY intamplator, intr-un autobuz de QUEENS. AM banuit ca locueste in jurul cartierului meu HOLLIS, zona JAMAIKA din QUEENS.AM DORIT ODATA sa-l FLATEZ SINCER , pt un articol citit in CURENTUL IN-NAL, la care am fost abonat vre-o 2-3 ani,UN ZIAR potrivit cu sentimentele mele dar pt lipsa de money pe atunci ca si azi am taiat abonarea la CURENTUL I-NAL cu mult regret. ACOLO L-AM desdcoperit PE RADU GYR,cu al sau nemiritor: “NU PT PATULE NICI PT POGOANE, ridicate gheorghe ridicate IOANE.” ULTERIOR nevoia mea de INFO,am satisfacut-o cu un LAP TOP. APROPO retine-ti ca BEN-ALI, MUBARAK, etc NU AU FOST ALUNGATI, de gloata ci de INTERNET, CEA CE nu e de glumit SA REVIN LA SERGIU M. ERA un barbat impunator CU PRESTANTSA. AM vrut sa-l flatez pt talentul lui de COMUNICARE fara CUSUR, kiar inovator, dupa care alerg ca pt HRANA. I-AM SPELUIT grafia numelui CAT MAI EXACT, LA 411, si mi-au comunicat ” SORRY , his PHONE nr could be NOT Divoulged, with HIS DESIRE” SPERAM sa ma apropii de el, stiindu-l pe aproape, eventual intr-o zi SA-L INVIT LA MINE, la o “PLACINTA[ PITTA] aromana, cu KASH di OAE ,si alte ADAUSURI ori mirodenii, pe care le stie sotia mea ELENA, nascuta ARICIU, fost MANEA LA Costesti- ARGES gospodina perfecta amandoi la 2-nd mariaj” L-asi fi incantat pe dl AUREL S. M . N-A FOST SA FIE.SI ian pierdut urma. rECENT am aflat fara sa vreau ca a decedat. DACA e inmormantat la NY- MA DUC sa aprind o lunanare la crucea lui. VA MULTUMESC pt spatiu SI ATENTIE. Petre,B. P. S. A-SI CUMPARA O VERSIUNE COMPRIMATA din : AUREL S. M.”PRIZONIER IN PROPRIA TARA” DIN BUCURESTI dela Ed, VREMEA sau din AMERICA evident daca nu costa prea mult. SUNT 78 cu un Social Security ceva mai mare ca maintenance apartament FIICAMEA FLORENTINA ma ajuta putin , DAR nu pot cere MULT CACI ARE 2 BOYS GEMENI DE 12 ANI LA scoala . DORESC “CURENTULUI IN-NAL” SA AIBE 2O MILIOANE DANUBIENI aceas parere ca mine despe acest ziar.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors