LA MOAI IN RAPA NUI (III)

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)
Plecam, luându-i cu noi in memoria noastra si a aparatelor de fotografiat, îndreptându-ne spre TE PITO KURA – Te pito o Te Henua – buricul lumii. Din parcare coborâm o panta lina spre tarm, unde în mijlocul unui zid circular din roci vulcanice, nu mai înalt de un metru, se afla o piatra mare rotunda înconjurata de alte patru pietre rotunde dar mai mici, acest aranjament destul de rudimentar este buricul lumii din Rapa Nui! Stârneste interes general si mie amintiri din Grecia, de la Delfi, unde Ica mi-a facut o poza cu buricul lumii grecesc!! Ghidul ma smulge din amintirile mele, realizând ca-s dus, atentionându-ma direct ca pe toata insula nu exista pietre rotunde, acestea au fost cioplite si slefuite de stramosii lor, iar cea mare din mijloc, buricul lumii, emite mana – puterea supranaturala – sub forma unor unde calde, sa pun si eu mâna ca ceilalti si am sa simt puterea universului! Punând mâna pe buricul lumii de aici, care pentru mine seamana cu hernie ombilicala incipienta nu-mi dau seama daca întradevar emite unde calde pe care le receptioneaza receptorii mei cutanati sau îmi sunt imaginate prin inductia facuta de ghid si de ceilalti din grup care le simt. Ce sa fac, ce sa zic io, Toma Necredinciosul, când pentru mine buricul pamântului e Retezatul nostru carpatin, ca doar se vede cu ochii liberi unde o fost retezat din univers!! Acum, aici zic evrica, am mai pus mâna pe un alt buric al lumii!! Grecii antici, cei luminati si luminatori ai gândirii omenesti, l-au fixat la Delfi, iar când, românii au devenit imperiu l-au asezat sub cupola Panteonului. Pe urma, care cum au ajuns mari puteri, mari cuceritori l-au mutat în capitlele lor. Habsburgii la Viena, Napoleon la Paris, Victoria la Londra, Hitler la Berlin. La Moscova nu am fost si nu ma duc, numai daca îmi da Tezaurul Românesc, sa-l aduc în tara! La Washington am fost, când maramuresenii mei dragi au ridicat acolo o biserica de-a lor, de lemn, falnica pe National Mall, între US Capitol (buricul american) si Washington Monument, în cadrul expozitiei Smithsonian Folklife Festival. În curând vom afla ca buricul lumii e în drum spre China!! Pâna atunci, mai pun odata mâna pe aceasta din Rapa Nui si cred ca îi simt, cu spiritul fiintei mele, undele calde ale universului. O, fermecatoare amagire ce bine poti face sufletului daca închid ochii!
Pentru masa de prânz ne întoarcem în Hanga Roa capitala insulei, orasel pitoresc la tarmul oceanului, strajuit de moai înaltati pe terase sacre si având un port pe masura. Tragem într-o curte larga cu multa si variata flora exotica lasata în voia dezvoltarii naturale, unde se afla un restaurant si o terasa acoperita. Masa nu a avut nimic neobisnuit, în schimb descopar mai bine grupul nostru heterogen din toate punctele de vedere. Doua familii de francezi; una simandicoasa from Paris, cealalta deschisa si joviala, el e free lance, doua italience care-l toaca la cap pe al treilea, profesor, doua australiene gaite, în permanenta solicitare si comentarii si io, romanian imigrant din preria canadiana. Dupa masa, la cafea, grupul ajunge la un subiect comun despre insula, care nu e asa cum si-au imaginat-o si despre moai, care depasesc toate asteptarile.

Francezii o tot dau cu fantastique iar australiencele cu amazing, dar ele au citit si cred în teoria ca, pe insula au fost niste extraterestrii care au aterizat fortat datorita unei defectiuni a navei. Si pâna sa le vina depanarea cu piesele de schimb s-au delectat facând moaii asemanatori lor! Scusa, sare profesorul italian sa le contrazica si de data asta itliencele îi tin isonul cu fortza italia, pentru ca australiencele le sunt antipatice. Simplu si omeneste! Simandicosii par indispusi de o asemenea discutie, iar ghidul o curma cu apoteoza devotamentului fata de compatriotii sai stramosii nostri i-au facut din respect fata de stramosii lor cu ajutorul manei!! Si ne-a aratat unde-s toaletele, ca plecam …
ANAKENA este un golf în partea de nord-est a insulei, bine protejat de tarmuri înalte si cu o plaja larga la ocean, cu nisip fin alb-galbui sclipitor, ce patrunde adânc în interiorul insulei pâna la Ahu Nau Nau. Pe aceasta platforma sacra, înalta si bine consolidata, se afla moaii ce reprezinta cel mai avansat nivel artistic la care au ajuns insularii. Mie mi se par perfectiunea artistica din acest spatiu polinezian, sunt cei mai frumosi de pe toata insula! Monolitici, dintr-un tuf vulcanic mai deschis la culoare, spre galbui si au pukao din zgura vulcanica rosu-caramiziu, bine proportionati în dimensiuni si forme, captiveaza uimindu-te   Privindu-i, observi trasaturile fetelor mai apropiate de cele ale oamenilor obisnuiti de pretutindeni, iar formatul buzelor nu mai e atât de subtire si botos sculptat. Cel putin, la unul sau doi, ai impresia buzelor clasice vazute la statuile lui Michelangelo, cu bunavointa, bineînteles. Aici, în 1955, antropologul norvegianul Thor Heyerdahl, împreuna cu echipa sa, i-au reasezat vertical pe platforma, dupa vechile metode ale insularilor, fiindca erau rasturnati din timpul razboiului civil, cum îl numeste ghidul nostru, întrerupt de una dintre cicalitoare cu o întrebare încuietoare: De ce sunt numai moai masculi? Da, chiar asa, îi tine isonul si cealalta cicalitoare. Ghidul râde cu pofta, îl privim, cicalitoarele încruntate si nerabdatoare. Se opreste si spune: Întrebarea asta întotdeauna mi-o pun femeile!! E rândul nostru sa zâmbim si a profesorului sa râda mai tare ca ghidul. Ce greseala, ce îl asteapta, dar ghidul intervine, raspunzând: sunt si moai ce reprezinta femei, au o fata mai rotunda, femenina, sâni si chiar o schita de vulva, dar nu sunt mai mult de zece în total! Interesant sa aflam acest amanunt, care a creat si mai mare nemultumire cicalitoarelor: dintr-o mie numai zece?!? Ghidul face o mimica de resemnare, zâmbind! Paie pe foc, fiindca, de data asta, s-au aliat italiencelor si australienele. Nici nu se putea altfel, unde ar fi miscarea feminista fara australiene!! Profesorul se lupta cu toate, noi ne distram un timp, însa ce ghidul ne spune sa ne luam ramas bun de la AnaKena. Privim înca odata. Întreg ansamblu format din plaja cea mare ce patrunde larg între doua pante, una cu un pâlc dens si viguros de palmieri si alta strajuita de un mare si singuratic moai, împreuna cu Ahu Nau Nau este fascinanta si ramâne definitiva în memoria calatorilor, care o cuprind si o admira macar odata în viata.
Întorcându-ne spre Hanga Roa, la sfârsitul unei zile pe care multi dintre noi o traim numai odata în viata, ghidul nostru ne face tabloul insulei cum l-au gasit stramosii lui îndepartati, de parca ar fi venit odata cu ei sub forma de reporter tv!! Grozav este cum imaginatia si plasmuirea ghidului poate stârnii în mintea noastra o alta imagine decât cea pe care o privim afara pe geamurile micobuzului. În locul colinelor depravate de vegetatie, rasar paduri dese de palmieri si alti copaci exotici, o vegetatie luxurianta ce nu o poti strabate cu vederea mai mult de câtiva metri, plina de flori si pasari ce se întrec în culori. Paradisul rapanui! Dus de mult, datorita capriciilor vremurilor aride sau ciclonice, datorita insularilor ce au devastat fara discernamânt padurile, datorita descoperitorilor europeni care au iscat discordia dintre clanuri, razboaie ce au cuprins si distrugerea habitatului, a rapitorilor de sclavi din Peru. Datorita variolei, tuberculozei, masacrelor. Datorita aventurierului exploatator Jean-Baptiste Dutrou-Bornier si a Companiei Williamson-Balfour ce a transformat întreaga insula în pasune pentru miile de oi ce le aveau, deteriorând-o. Iar acum, cu tot tam-tamul democratiei si al ecologiei, pe aceasta insula muzeu al lumii, nu se face mai nimic pentru reîntoarcerea paradisului pierdut. Nu sunt nici drumuri cu semne rutiere sau panouri mari sugestive, explicative ce se impun, fara discutie, aici. Nu sunt facilitati si grupuri sanitare adecvate pentru atâtia calatori veniti din toata lumea. Cu pretul unei singure zi al razboaielor actuale din lume Rapa Nui ar deveni un modern si ecologic paradis. Sarman naiv, cum nu te poate lecui nici realitatea perceputa! Ghidul s-a oprit din plasmuire, eu pe geam continuu sa vad realitatea dezolanta ce-mi trezeste imagini din vremea când insula era bântuita de rapitori si negutatori de sclavi din Peru, de variola, tuberculoza, lepra si lepre …
Seara grupul nostru ia cina împreuna la aceiasi masa si fiecare îsi comanda ce doreste si asa ies la iveala alte diferente dintre noi. Simandicosii îsi comanda, afectat si pretentios, punând zeci de întrebari ospataritei rapanui, în timp ce ceilalti nu îsi mai iau ochii de la frumusetea ei încoronata cu un zâmbet celest ce poarta amprenta rabdarii eterne, în acest moment. Simandicosii continua sa se consulte între ei, de parca ar comanda un palat si nu sunt de acord asupra culorii marmorei din toalete. În sfârsit, dupa ce ne-au calcat rabdarea în picioare au ales tot ce e mai scump, sa ne calce în picioare si cu opulenta lor. Sa le fie de bine! Jovialii termina repede si la preturi modeste comanda acelasi numar de calorii. Macaronarii nu au problema cu pastele, vinul e dezbaterea lor aprinsa, trece un timp pâna se hotarasc si apoi ma privesc, zâmbindu-mi. Nu e o problema, eram hotarât de mult pui cu usturoi si-o litra de vin chilian! Încep discutiile, cu întrebari de cunoastere cât de cât, pe unde am mai fost si unde mai vrem sa fim. Toti au palmares de globe-trotters, lasând sa se înteleaga ca peregrinajul pe mapamond este scopul vietii lor, fac totul si dau totul pentru el. Minunat dar si costisitor. Jovialii expun calatoriile lor cu un farmec deosebit în care peripetiile prin care au trecut par floare la ureche pe lânga lumea pe care au strabatuta împreuna. Simandicosii sunt afectati când povestesc si lasa sa se înteleaga ca si de la Natura se asteptau la mai mult, dar cel mai mult ia deceptionat serviciile, mai ales în anglofonie. Mie pot sa-mi spuna ce vor de anglofonie, nu-i anglofonia mea, nici adusa de la bunicii mei tarani olteni, au noroc ca nu sunt gaitile australiene de fata. Acum se duc în Tahiti si de acolo în Bora-Bora. Bon vol! Macaronarii m-au încoltit cu alaska, care le-a scapat când au fost în Canada, în Rocky Mountains, dar la anul vin în Alaska când va fi numai zi fara noapte acolo! El e foc de destept si tare placut, femeile erau surori, una ii era nevasta, dar dupa cum îl cicalesc nu poti intui care-i aleasa lui fiindca el se poarta egal cu ele si precis este imun la cicaleala lor. Simandicosii au plecat, ea a primit migrena de la ceva din mâncare. Atmosfera s-a destins treptat tot mai mult, ne-am tot povestit calatoriile între noi, am facut si politica. Bush a declansat prabusirea Americii, Obama nu va face nimic. China va fi prima putere. Par îngrijorati, dar despre Europa Unita care-i uniformizeaza ca pe niste soldatei de plumb, pardon, robotei de plumb nu sufla un cuvânt. În schimb, una dintre surorile cicalitoare începe sa spuna ce problema au ei cu gitanii din România. Formidabil, ce ghinion nu am scapare nici aici, la capatul pamântului, de legionarii români, comunistii români, acum de tiganii români, mâine, posibil vreun moai sa ma ia de urechi, sa mi-le lungeasca precum sunt ale lui, pentru antisemitii români!! Încerc o scapare si ma dau tigan. Le cad fetele pe jos. Ma privesc muti cu totii, pâna ce încep sa puna la loc pe fetele lor o grimasa de zâmbet apoi sa râda. Buna gluma Dumitru, esti primul din ginta lor care vine sa admire moaii, spune profesorul, desi stiai ca nu au buzunare! Ilaritate de moment si subiectul cu gitani este încheiat. Era si pacat de timp sa vorbim de ei când aveam atâtea si atâtea sa ne spunem despre calatoriile noastre, parte a vietii noastre, când toti de fata aveam palmares de peregrini prin tari si continente cu nelipsite emotii si bucurii, cu surprize de tot felul, complicatii si lanturi întregi de peripetii. A fost o seara animata de povestiri si anecdote de mari calatorii, placuta fiindca calatorii sunt mari povestitori si înfloresc totul la fel ca vânatorii, mai ales în jurul unei mese cu bucate si vin bun. Sa nu mai adaug si numitorul comun pe care l-am avut: latini! Am ramas ultimii în restaurant, pâna ce au început si luminile sa se retraga…
Când ne-am dus la culcare, greierii dormeau dusi doar în departare un câine mai vorbea în somn. A doua zi când am reînceput turul, nu se sculasera înca. Urcam, cu microbusul bineînteles, panta vulcanului RANO KAU spre ORONGO ce este ramasita, bine pastrata si întretinuta a unui sat ceremonial, unde anual se alegea Tangata Manu, adica omul pasare. Ajunsi în acest spatiu patrundem în detalii ale credintelor polinezienilor. Si ei, ca toti pamântenii pamântului, si-au imaginat un mare creator, în jurul caruia au adaugat, de la caz la caz si-n timp, un anturaj pe masura lui, nu numai ca o continuare a imaginatiei lor creatoare, dar si din sentimentalism uman fata de creatorul lor, sa nu-l lase în singuratate fiindca, singuratatea este foarte grea si trista.
Marele spirit al polinezienilor TANE, cred io ca întâi a facut aerul, sa aiba ce trage în piept, cum zice românul, si fiind foarte moale avea pe ce sa stea confortabil. Pe urma a facut apa, bineînteles, sa aiba cu ce sa-si potoleasca setea. Multa apa, oceane mari si pline cu tot felul înnotatoare si rechini nedomesticiti. La urma a facut pamânt, printre oceane, si ca sa-si desavârseasca creatia, cu toate câte le vedem, ca o încoronare a înfrumusetat-o cu Polinezia, sute de insule paradis. A admirat ce a creat si parca toate în câte a pus viata erau la fel, fara vigoare, fara cauza si ratiune, le lipsea ceva esential sa le diferentieze. Nu a mai fost multumit si s-a tot framântat asa, câteva ere tertiare, pâna ce s-a hotarât ca din INFINITA SA MANA sa puna în toate câte a facut un pic, dar mai are în pamânteni, dar nu a pus-o în toti în mod egal!! Si dinto-data toate au început sa schimbe sa intre într-o însufletire nebanuita, nestapânita. Numai Polinezia, atât de draga lui, ramânea tot nelocuita ceea ce l-a nemultumit din nou. De data asta, nu a stat prea mult pe gânduri si prin vis le-a trimis pamântenilor din jurul oceanului, cum sa-si faca catamarane, si cu mana dinainte pusa în ei, sa înceapa exodul în Polinezia!! Si oamenii plutitori spre departari au luat creatorul cu ei.
Aici in Rapa Nui, polinezienii i-au zis marelui creator Make-Make si sute de ani a fost singura divinitate creatoare a rapanuilor, pâna într-o zi, când si aici trebuia sa se întâmple ceea ce se întâmpla în toate credintele create de pamânteni: abateri, schisme, culte. În Rapa Nui a aparut cultul Tangata Manu!! Omul pasare, avea corp de om cu cap de pasare si niste membre superioare mari si puternice parca facute si pentru zbor si înot: simbol al cerului si oceanului. Lânga Rapa Nui, exista doua insulite stâncoase si tuguiate pe care anual vin niste pescarusi mari sa cloceasca si sa-i creasca urmatoarea generatie. Atunci în fiecare an, în acest sat format din case rotunde de piatra, Orongo, cocotat între impresionanta buza a craterului Rano Kao si malul abrupt si stâncos de sute de metri al insulei, începe marea ceremonie a desemnarii omului pasare dintre cei mai puternici rapanui ai diferitelor clanuri. Ei coboarau pe tarmul abrupt si stâncos, sareau în apa oceanului si înoatau pâna spre cele doua insulite sa caute un ou. Cel care se întoarce primul la Orongo cu un ou intact era desemnat Tangata Manu, investit cu mana si drepturi de tabu, respectat si venerat. Si, cu îngaduinta, se poate compara cu trimisul creatorului pe pamânt din alte religii. Trebuie sa se retraga în solitudine, de unde ramâne în contact cu ceilalti oameni numai prin Ivi Atua (preotul) care îi este, în acelasi timp, servant dându-i de mâncare si spalându-l, nu prea des. Era un cult ca atâtea altele, acesta provenit de la un vechi si nevinovat obicei al rapanuilor: cel mai puternic, îndemânatic si norocos vine în fiecare an cu primul ou de pescarus. Mintea omului prin mana primita are si imaginatie, dar nu la toti la fel, si de la un obicei au ajuns la un cult care a declansat multe discordii si înfruntari între clanuri din invidie: fiecare clan ar fi vrut ca omul pasare sa fie din clanul lor! Parca sunt niste exemple si prin alte religii…
Frumoase istorii si legende, dar ceea ce ramâne adânc în mintea peregrinului aici, este peisajul unic, acest sat ceremonial de sute de ani, înaltat între craterul imens al vulcanului Rano Kao si abruptul mal stâncos al insulei, iar la vreo doi kilometri în ocean cele doua stâncoase insulite – Motu Iti si Motu Nui, unde vin si acum pasari calatoare sa-si continue perpetuarea speciei. Si la toate acestea se adauga seninatatea albastra a zilei dintre ocean si cer pe aceasta înaltime pitoreasca si vântuita tulburatoare, inducatoare în onirism…
Coborâm, la început trecând printr-o padure apoi printr-un asa zis parc si oprim la ANA KAI TANGATA, o pestera la marginea abrupta a insulei, cu o deschidere larga spre ocean care-si trimite valurile pâna în pragul ei. Numele pesterii spune ce se întâmpla aici: ANA = pestera, KAI = a mânca, TANGATA = oameni, deci, aici a fost pestera unde s-au mâncat oameni în vremea marelui dezastru al razboiului civil si al foamei! Iata un subiect care întotdeauna mi-a displacut, dezagreabil si cu atât mai mult aici în Rapa Nui. Nu ma intereseaza, nu vreau sa mai aflu nimic despre canibalism, stiu destule istorii de peste tot, cauze si explicatii. Si nici nu as fi intrat, daca pe bolta pesterii nu s-ar afla niste vechi fresce a omului pasare. Fac câteva poze si ies …
Programul se termina cu vizitarea MUZEULUI ANTROPOLOGIC ‘’Padre Sebastian Englert‘’. Sosind aici am avut senzatia trecerii dintr-un muzeu în altul. Treceam din marele muzeu exterior, insular, în unul interior, mic în care sunt încorsetate obiecte si colectii ce completeaza informatiile si cunostintele despre marele muzeu exterior al moailor. Interesant si binevenita aceasta idee, dar la fel am fost captivat sa aflu cine a fost Padre Sebastian Englert, cel ce a venit cu ideea si fapta acestui muzeu. Un om minunat, un exemplu de urmat. S-a nascut în Bavaria în 1888 si a fost botezat cu numele de Anton Franz, cum altfel!!. Sebastian a devenit dupa ce a terminat studiile de filozofie si teologie într-un institut capucin. În timpul Primului Razboi Mondial a fost capelan, preot militar în Armata Germana. Razboaiele lasa urme adânci, uneori definitive si declanseaza modificari psihice, de personalitate în fosti combatanti. Asa se face ca dupa razboi Sebastian Englert, la cerere, pleaca misionar în Chile, în sud la indigenii Mapuche, unde devine Padre Sebastian iubit si respectat de ei. Pe lânga obligatiile sale duhovnicesti, pe lânga sfaturi si sprijin practic acordat, el începe sa faca studii si cercetari etnologice si lingvistice, este foarte interesat de obiceiurile si folclorul Mapuche. Începe sa publice, sa fie cunoscut si recunoscut. În permanenta traia dorinta de-a se dedica mai mult celor napastuiti de izolare, nestiinta si saracie si asa se hotaraste sa plece mai departe, in Rapa Nui, unde câteva sute de polinezieni, de acum sub steag chilian, erau lasati în izolare si saracie, într-o asezare arhaica si o colonie separata de leprosi. Treizeci si cinci de ani, pâna la sfârsitul vietii sale, Padre Sebastian a ramas printre rapanui. Le-a învatat limba, le-a tradus rugaciuni si carti crestine din latina si germana în rapanui, le-a împartasit multe din cultura si practica germana, a fost de mare sprijin expeditiei antropologice si arheologice norvegiene din 1955, a pus bazele acestui muzeu, la îmbogatit cu relicve si colectii. Thor Heyerdahl, binecunoscutul cercetator norvegian l-a apreciat foarte mult în lucrarile lui, numindu-l neîncoronatul rege al insulei!! A scris câteva carti, zeci de articole publicate în revistele lumii, a conferentiat în cele doua Americi, a cerut sprijin si recunostinta pentru ei. Se pare ca Padre Sebastian a fost însufletit si luminat de o mana cereasca sa faca tot ce trebuia sa se faca pentru acesti oameni atât de izolati si împovarati, descendenti a celor ce au înaltat cea mai înalta pagina din toata cultura monolitica a lumii, au faurit un original complex artistic de mare valoare în cultura lumii. Padre Sebastian a devenit un întelept recunoscut, Germania, din care plecase de peste 40 de ani, l-a onorat cu o mare distintie, mai putin din partea guvernului chilian!! În Statele Unite era invitatul de onoare a multor universitati. La 81 de ani se afla într-un tur de conferinte, când la New Orleans a murit subit. Efortul de o viata si starile sale sufletesti l-au ridicat în ceruri, iar trupul neînsufletit a fost depus în Rapa Nui, cu veneratie si pietate.
Ceea ce retine mai mult atentia, în acest muzeu interior, sunt placutele si obiectele ce au încrustate pe ele o scriere nemaiintâlnita, curioasa numita generic RONGO – RONGO si este cel cea mai enigmatic, misterios aspect al culturii rapanui. Cea mai originala forma de scriere, nu numai în Polinezia unde nici nu se gasesc asemenea placute ci în întreaga lume. Ceea ce mareste si mai mult valoarea acestor placute si obiecte scrise este ca sunt foarte putine aici si în alte muzee ale lumii, dar mai ales ca descifrarea lor este înca o taina în zilele noastre. Si nu ar fi fost o taina, un mister daca nu ar fi intervenit spaniolii peruvieni, rapitori si negutatori de sclavi al secolului XIX-lea, care au cotropit insula în repetate rânduri, între 1862 si 1864, nimicind o mare parte a populatiei iar alta a luat-o ca sclavi în minele din Peru si exploatarile de guano. Printre cei luati sclavi se aflau si Maori Rongo Rongo adica acei oameni învatati care cunosteau aceasta codificare prin semne simbolice a unor evenimente, traditii, cântece, genealogii de clanuri pe tablite si pietre plate. Din nefericire pentru cultura umanitatii, acesti maori sau prapadit în sclavie în Peru, ducând cu ei o scriere care, normal, ar fi trebuit sa ramâna în patrimoniul cultural rapanui, iar de la ei întregii lumi…
Seara, la cina a început sa bata vântul despartirii si nu a mai avut verva serii trecute. Simandicosii, parca coborâsera stacheta morgii din seara trecuta, plecau în Tahiti iar jovialii la Santiago de unde coborau în Patagonia. Ramâneam cu profesorul si cicalitoarele lui, ce îsi mentineau aceiasi forma de când ne-am întâlnit. Gaitele australiene cinau la alt restaurant cu same friends unde au avut fan, dar berea chiliana is horrible, asa ca s-au hotarât sa treaca pe vin. Good idea! Programul meu era diferit, mai am multe de vazut si astept cu imensa curiozitate, dar pentru ca m-am simtit bine în compania acestui grup, pentru un moment, simt acea fireasca melancolie a despartirilor de agreabil.
Dupa doua zile în care am facut marele si importantul turul circular al insulei, fiindca pe tarmurile ei se afla mare majoritate a platformelor ahu si moaii, azi mergem în interiorul insulei, la AHU AKIVI. Ghidul nostru, ca toti ghizii din lume, îsi fac datoria informationala de rutina. Numai ca rutina e diferita de la ghid la ghid si chiar la acelasi ghid de la zi la zi, din multe motive. Azi, Matu’A Tuki, asa il cheama pe ghidul nostru e somnolent si lapidar, nu ne spune prea multe despre acest ahu cu sapte moai asezat la înaltime în mijlocul insulei, de unde se face o deschidere larga pe o panta lina pâna în ocean, o frumoasa panorama pe care cred ca o simt si moaii!! Acesti moai sunt printre putinii de pe insula care privesc oceanul si îi reprezinta pe cei sapte stramosi îndepartati pe care Ariki Hotu’A Motu ia trimis în cautarea unei noi insule salvatoare si cam atât. Sa-i privim sa facem poze. Executam. Si-mi revine în minte istoria mea anterioara, la care am mai adaugat argumente si plasmuiri. Dupa ce o buna parte din insula Rapa Iti s-a rupt, scufundându-se în adâncul occeanului, nelinistea si îngrijorarea celor ramasi a crescut si mai mult, când unul din înteleptii cei batrâni, Tangata Honui, a venit cu banuiala ca si cea mai ramas din insula se poate scufunda în alta zi. Toti, în frunte cu Ariki Hotu’A Motu au ramas nauciti de groaza. Si Tangata Honui nu s-a oprit aici i-a tulburat de tot, aratându-le cum din univers se prabusesc si stelele în occean! Aceasta comparatie a fost hotarâtoare în vointa si fermitatea lui Ariki Hotu’A Motu sa trimita pe cei sapte barbati, cei mai voinici, iscusiti în conducerea catamaranelor si pescuit, sa plece degraba în cautarea unei insule salvatoare. La o zi dupa ce s-au desprins de tarmul insulei Rapa Iti, cât mai ramasese din ea, care se putea scufunda oricând precum stelele universului ce cad în ocean, si pe care cu totii le-au vazut, cei sapte barbati navigatori s-au trezit in mijlocul unui nesfârsit orizont de valuri. Unde sa fie insula stramosilor? Unde sa gaseasca o alta insula? Trebuie sa caute dupa ce zicea cerul zilei si universul stelelor noaptea, sa urmareasca zborul pasarilor si urmele de pe valuri, valurile poarta pe ele semne ale uscatului, ale insulelor! Sa asculte bine vântul, sa se lase purtati de curentii cei mari ai valurilor ce merg întotdeauna spre uscat. Au trecut multe zile pâna ce au gasit curentii cei mari care i-a purtat spre Te Pito o Te Henua. O insula ca sânul mamei. Au cerceta-o zile întregi, apoi s-au reîntors în Rapa Iti, stiau de acum bine drumul întoarcerii…
În cinstea si amintirea lor a fost ridicata aceasta aku cu sapte moai, reprezentându-i. Ghidul nostru revine însufletit, asa cum ne obisnuiseram cu el, cu amanunte despre acesti moai ce au fost ciopliti si slefuiti la Rano Raraku de unde au fost adusi. Si ce departare mare este de acolo pâna aici, peste dealuri si vai, retoric începe ghidul ca sa ajunga unde vroia sa tinteasca, la stramosii stramosilor lui care au avut o extraordinara mana. E tema lui favorita, stim si îi dam dreptate, în fata noastra sunt dovezile! Moaii acestia sunt foarte vechi, monolitul lor este asaltat de secole ruinatoare de trecut, de starile vremii, de lichenii inferiori si albi de tuf vulcanic…
PUNA PAU!! Undeva în mijlocul insulei, cu sute de mii de ani în urma, pe un crater a erupt o lava aparte continând mai mult fier in diferite compozitii si astfel s-a format un tuf si zgura rosie. Din aceasta zgura rosie au fost cioplite si slefuite pukao, acea parte decorativa de pe capetele unor moai, despre care specialistii – antropologii si arheologii – înca nu au ajuns la o parere comuna. Unii dintre antropologi înclina spre ideea ca reprezinta ideea coafurii polinezienilor, mai ales a sefilor de clanuri care la ceremonii îsi faceau un coc înalt împodobit cu pene rosii, unii arheologi le-au numit pur si simplu palarii, desi polinezienii nu au purtat palarii, erau perfect adaptati mediului Cum numai aici la Puna Pau s-a gasit agregat mineral rosu si cum sculptura moailor a evoluat pe parcurs, Maori – înteleptii ce se pricepeau si în arta – maestri sculptori au hotarât sa împodobeasca anumiti moai cu pukao. Astfel, aici s-a deschis o cariera de exploatare a materialului si un mare atelier de sculptura sau, cu voia dumneavoastra, o fabrica de palarii!! Arheologic sunt inventariate aproape o suta de pukao din zgura vulcanica rosie de dimensiuni si greutati diferite, pe toata insula. Pentru ca aveau o greutate de câteva tone s-a pus problema transportului spre periferiile insulei unde se afla majoritatea moailor cu pukao. Si cum de obicei în arheologie si antropologie se merge pe tot felul de ipoteze si teorii, e mai bine in acest caz sa nu ne afundam în ele, desi unele sunt de-a dreptul hilare. Simplu, cred ca în Rapa Nui e cel mai confortabil si spiritual sa împartasesc conceptul ghidului nostru: mana!! Mana care înseamna ratiune, vointa, putere, realizabil. Grozav, nu!?! Ca mic amanunt anecdotic; ghidul a pus ochii pe mine ca nu sunt prea atent, cum ar trebui, la ce spune el si odata, pe neasteptate, ma scoate la apel, cum se face de eu nu pun niciodata întrebari. Ceilalti din grup care tot timpul pun întrebari, ma privesc asteptând sa raspund. De unde dracul sa iau la repezeala un raspuns fara adevar, dar convenabil pentru noi toti! Evrica! Întreb: cine si de ce a adus greieri în Rapa Nui, ca ei nici nu inoata, nici nu pot sari asa departe? Râsete, cu o exceptie, a ghidului. Oare, l-am suparat? Nu, a zis ca o asemenea întrebare nimeni nu i-a mai pus,” silly but not so silly”, nu stiu! Râsul a încetat, nu pentru ca ghidul nu avea un raspuns ci probabil s-au întrebat si ei. Atunci am zis, vezi eu stiu. Am citit si învatat de la tine ceva foarte important: mana!
De aici, de la înaltimea Puna Pau se deschide una dintre cele mai cuprinzatoare panorame spre Hanga Roa, capitala unei insule cu istorie unica, dar tragica dupa descoperirea lor, capitala celui mai mare muzeu de arta si cultura in aer liber. Populatia, care în urma cu un secol nu era decât de doua sute cincizeci de suflete, acum are, aproximativ, patru mii dintre care marea majoritate sunt descendenti ai celor o suta de rapanui ramasi dupa toate trecerile si dezastrele aduse de civilizatul si crestinul european în secolul XIX-lea! De aici de sus, de pe punctul panoramic amenajat cu banci, singurul pe toata insula, grupul nostru s-a asezat si priveste având nostalgia despartirii. Sunt clipele în care, fiecare în felul lui îsi ia ramas bun, mâine plecam.
Sunt la fel de emotionat acum la plecare ca si la sosire, tot timpul am avut o stare psihica nemaitraita în alte parti ale lumii, nu sunt mistic nici criptic, dar ceva cu totul deosebit a fost peste puterea mea de ratiune si retinere. Poate mana, mai stii, aici o simt si greierii! Am fost foarte bucuros ca am vazut si admirat cu stisfactie, cu pietate pot spune, monolitici moai, îmi pare rau ca majoritatea nu sunt ridicati pe platforme cum desigur a fost ideea pentru care au fost creati si am fost trist sa-i vad îmbatrâniti, geriatrici, fara grija cuvenita. Am fost mâhnit sa aflu prin câta suferinta au trecut polinezienii rapanui, care pentru ceea ce au facut în cultura omenirii meritau o alta soarta, un alt respect si sprijin international cuvenit. Si-mi vine sa plâng, acum la despartire, dupa acea mâna de cenusa pe care am lasat-o pe acest strop de lava din universul necuprins si nedezlegat… (Sfarsit)
CORNELIU FLOREA
NOIEMBRIE 2009
RAPA NUI în POLINEZIA