Prizonier in propria tara (55)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Prizonier in propria tara (55)

Aurel Sergiu Marinescu

Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa si rezultatele ei criminale

Ancheta a durat pâna la 20 ianuarie 1959, adica noua luni si jumatate, – mai mult chiar decât cât am fost la acea intreprindere de constructii, unde am lucrat opt luni. Din acele noua luni si jumatate de ancheta circa doua luni am fost depus la Directia Generala a Militiei din strada Stefan cel Mare, unde ancheta a fost efectuata de directia militiei economice condusa de generalul Bogdan iar cel ce a condus efectiv ancheta noastra a fost maiorul Vintila Teodorescu, fost hamal in portul Constanta, impreuna cu echipa sa.
Prezenta noastra acolo, la Directia Militiei, a fost explicata ca necesara datorita unui volum mare de martori care fusesera chemati, pentru confruntari, expertize cât si alte aspecte economice privind: irosirile de materiale, lucrarile de proasta calitate, sabotajele etc.
La Securitatea din Rahova, a regiunii Bucuresti, s-au anchetat subminarea economiei nationale, actiunile dusmanoase, discutiile anticomuniste, elementele de complot, si s-a privit la microscop trecutul nostru si profilul nostru. Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa, plina de imaginatie si de o fantezie care putea sa urce pe oricine pe esafod sau sa-l duca in fata plutonului de executie. De exemplu un hangar metalic de pe fostul aerodrom militar Buzau, minat de nemti in retragere si bombardat tot de ei, al carui schelet metalic fusese demontat, cu piesele marcate cu diferite culori de vopsele si apoi transportate pe aroportul Baneasa, unde urma sa fie montat din nou, a devenit un element si un argument tragic in dosarele noastre, un adevarat cal trioan care avea sa coste vieti si sa desfigureze destinele noastre. Se astepta fabricarea a doi piloni de sustinere ce urmau a fi inlocuitorii celor vechi, loviti la baza de minele germane. De asemeni piroanele (suruburile mari) fusesera comandate si se astepta venirea lor; caci ele urmau sa fie folosite in locul celor vechi care, din cauza ruginii sau a bombardamentului au putut fi scoase doar cu flacara oxiacetilenica (sudura). „Expertii” fotografi ai Securitatii la cerere, au fotografiat acele bare si piese de fier depozitate, folosind trucaje si pozitii speciale asa incât acele piese aratau in fotografii ca o gramada de fiare aruncate in dezordine. Acele fotografii au constituit probe grele in acuzarea noastra. Ancheta a sustinut ca „hangarul nu a fost demontat cu grija ci darâmat” si ceea ce nu a reusit armata germana in retragere am reusit noi cei ce lucrasem la acea intreprindere de constructii, fiind vinovati de cel mai grav sabotaj. Dupa condamnarea noastra, când piesele inlocuitoare au fost gata, hangarul a fost montat din nou si se afla si azi pe aeroportul Baneasa – e vorba de hangarul nr.3. De asemeni, cu vadita rea intentie si cu o fantezie lugrubra pentru consecintele ei, toate expertizele comandate ca sa sustina acuzarea erau formulate ca niste analize prapastioase cu calcule in care consumul de materiale era extrem de gresit, in special la ciment si nisip.
Prin presiuni psihice si fizice, prin intimidari si groaza traita in celulele aresturilor si in anchete, cu speranta ca la judecata se vor stabili exact faptele, am cedat cu totii si ancheta si procurorul au obtinut recunoasteri, declaratii, expertize, exact ceea ce si-au dorit. Lunile traite sub presiunile hartuitoare de tot felul ne-au obosit. Pagubele fixate de ancheta au fost de circa un milion doua sute de mii lei si este demn de remarcat si retinut ca beneficiarul tuturor lucrarilor DGFAC, pe care Securitatea a informat-o ca a suferit aceasta paguba, nu si-a insusit „constatarile” anchetei si suma pagubita a constituit doar elementul agravant al procesului. Subminarea economiei dimpreuna cu constatarea pagubelor materiale si irosirile de materiale au fost pure inventii; caci daca ar fi existat, DGFAC ar fi trebuit sa se constituie parte civila si sa ceara despagubiri de la noi dar nu a facut-o deoarece nu s-a considerat pagubita caci erau constienti ca nu e vorba decât de imaginatia anchetatorilor si a procurorului militar.
Anchetatorii Securitatii si procurorul au stabilit ca as fi avut intentia sa creez pagube deosebite economiei nationale care sa afecteze regimul comunist si m-au incadrat la art.209, la subminarea economiei nationale, alineatul cu cea mai grea pedeapsa – moartea. In imaginatia lor diabolica si fantezista, paguba de un milion si doua sute de mii de lei pe care au inventat-o, au impartit-o unui numar dintre noi care am fi contribuit la crearea ei; mie mi-au repartizat circa doua sute cincizeci de mii de lei, si m-au incadrat si la art.236, care suna complicitate la delapidare (suma fiind mai mare de o suta de mii de lei) care prevedea o alta condamnare la moarte. Aceasta incorsetare in doua articole care prevedeau pedeapsa maxima la vremea aceea – nu a fost facuta intâmplator; intentia opresorilor a fost clara, caci daca s-ar fi facut reduceri de pedepse, modificari de legi s.a. privind articolul politic 209, ele nu-mi puteau aduce nici o reducere a pedepsei, eu ramând sa execut pedeapsa data, prin aplicarea celuilalt articol 236 de DC, si invers. Aceasta a fost elementul care a creat confuzia care a facut sa ajung la Caransebes, unde, când s-a descoperit la un control greseala am fost expediat imediat cu lanturi la picioare la Gherla.
Este de la sine inteles si faptul ca noi nu aveam nici un sentiment de atasament fata de regimul instaurat. In special câtiva dintre noi, printre care ma numaram si eu, fusesem jefuiti, iar familiile noastre tâlharite si saracite de catre golanii, derbedeii, lichelele devenite membrii de partid aflate in slujba unor razvratiti social, ajunsi la conducerea tarii ca agenti ai unei puteri straine. Visele, planurile de viata ne fusesera sfarâmate. Nici unul dintre noi nu laudam regimul in care traiam si nu aveam nimic in comun cu el; nici nu faceam parte dintre cei aruncati la periferia societatii, si nu meritam sa fim marginalizati, din cauza originii noastre. Patriotismul nostru si idealurile noastre democratice nu aveau nimic comun cu vremurile acelea in care se propovaduiau internationalismul si sovietizarea României. Regimul comunist insemna pentru noi doar opresiune, constrângere, abuzuri, samavolnicii si dictatura bunului plac. Era normal ca sa discutam intre noi impotriva a tot ceea ce vedeam si traiam, comentarii ce reprezentau situatia exact cum era si care exprimau doar punctul nostru de vedere.
In ancheta, vietile noastre au fost privite la microscop si trecutul nostru a fost apreciat prin prisma bolsevica a luptei de clasa si a „cine nu este cu noi este contra noastra”. In 1946, la 17 ani, unchiul meu din Franta, plecat din 1918 ma intreba intr-o scrisoare, ce se intâmpla in România? Eu i-am raspuns, scrisoarea a ajuns la el, era o scrisoare sincera in care ii vorbeam despre salbaticia hoardelor barbare numite „armata rosie” si comportarea acesteia de o violenta si un grotesc fara margini. I-am scris despre nesiguranta, frica si lipsurile ce se intronau in tara. Atunci, in ancheta din 1958, am fost intrebat de continutul scrisorii si pentru ca nu imi reaminteam, mi s-a citit scrisoarea, anchetatorul avea copia ei. Si tot asa… Securitatea stia totul despre mine, unele fapte pe care le uitasem si eu de mult, ca de exemplu ca fusesem membru la YMCA – desfiintata in 1948. Stiau totul despre arestarea si prima mea condamnare din 1951. Concluzia a fost ca „viata mea reprezinta un sir de activitati criminale contra statului” pentru care „imi vor trage la raspundere parintii si profesorii care m-au format asa”. Toate, originea sociala, trecutul, opinia anchetei, prezentau clasicul caz exemplar al dusmanului socialismului „victorios” si tratamentul pe care l-am primit a fost ca atare. Procurorul nostru din ancheta, capitanul Grigore Scarlatoiu, slugarnic, viclean si ambitios, il avea ca model pe celebra fiara Vâsinski si dorinta si visul lui declarat erau de a fi asemeni modelului sau, nu tinea defel sa nu se remarce, dimpotriva: se vroia, era limpede tot un manipulator sadic ca bolsevicul Vâsinski care a dirijat celebrele procese ale anilor 1930-1937 din Uniunea Sovietica.
El a reusit sa-si copieze idolul, recreindu-l bineinteles la scara româneasca si, dupa multe alte „scamatorii judiciare” ca mostra, a reusit performanta de a ajunge general in procuratura militara, fara a depune insa acelasi zel si interes ca in cazul nostru si in procesul celor din CEPEX, in 1990, unde cu adevarat inculpatii erau vinovati de dezastrul tarii. De acum isi ajunsese telul, urcase in vârful ierarhiei, isi atinsese notorietatea si nu putea sa loveasca in oamenii lui.
Spre nenorocul nostru, in vara anului 1958, s-a descoperit ca la uzinele 23 August s-au produs delapidari de peste sapte milioane lei de catre conducerea uzinei in frunte cu directorul general al ei Putinica. Si acest caz era subiectul discutiilor din Bucuresti. Numai ca Putinica, marele comunist facut in inchisoare, era cumnatul lui Chivu Stoica, asa ca cei arestati au fost impartiti in doua grupe: Putinica si câtiva apropiati ai lui, initiatorii si beneficiarii si o a doua grupa din care faceau parte ceilalti executanti ai ordinelor. Ancheta s-a facut numai din cauza ca era vorba de cumnatul lui Chivu Stoica. Putinica avea un trecut revolutionar glorios. In 1944, beat mort, pe timpul camuflajului a confundat sala Dalles, unde era o expozitie despre cultura germana, cu restaurantul Dunarea, fost Gambrinus. Pentru ca la Dalles nu a gasit de baut a injurat cultura germana, a fost arestat si condamnat la câteva luni. In inchisoare l-a cunoscut pe Chivu Stoica si un nou vajinic comunist ilegalist a aparut pe scena politica româneasca. De aceea, din ordin, ancheta l-a incadrat la un articol ce pedepsea neglijenta si, pâna sa ajunga la judecata, a fost gratiat printr-un decret de gratieri dat la 23 August 1958, prin care, indiferent de sumele prejudiciate, neglijenta in serviciu era gratiata. Asa ca a fost expediat din arest in scurt timp ca ambasador al României in Coreea de Nord, unde si-a luat postul imediat in primire, in timp ce executantii cei din grupa a II-a au infundat puscariile. Desigur ca discutiile despre cazul sau si comentariile deloc magulitoare despre elita rosie, s-au intensificat la vremea aceea in Bucuresti.
Nu incape indoiala ca „urechile Securitatii” au interceptat comentariile si ca sa demonstreze ca justitia poporului este dreapta si neinfluentabila, ca isi face datoria fata de oricine, indiferent de pozitia pe care o are, ca sa se arate ca PCR nu face favoruri, toata atentia si greutatea s-au dirijat spre un alt suspus al zilei, directorul general al flotei aeriene civile, inginerul Harry Schwartz, om cu inalte relatii, prietenul lui Sefer, prieten cu celebrul Goebels al Comitetului Central PCR, Leonte Rautu, cu casa tot pe str.Londrei. Dar Schwartz nu era membru PCR si era in plus inconjurat de elemente burgheze dusmanoase regimului. De aceea Schwartz, cu toata pozitia sa, a fost arestat si trebuia sa se stie ca va plati pentru faptele sale iar Putinica a fost lasat liber pentru ca nu a fost vinovat. Acesta a fost mesajul partidului.
Si tot in 1958, s-a mai intâmplat ceva care ne-a agravat noua tuturor celor din „lotul aviatiei civile” situatia. In urma intelegerilor secrete si a vânzarilor de oameni practicate de conducerea comunista a României, s-a permis emigrarea evreilor din România spre Israel. Ei trebuiau sa primeasca formele necesare si sa le depuna la Militia Capitalei, pe Calea Victoriei. Când cozile de sute si mii de oameni se formau cu o zi si o noapte inainte, a devenit jenanta pentru regim dorinta aceasta de exod in masa a atâtor oameni ce paraseau raiul trâmbitat. Atunci, formarea acestor cozi s-a mutat intr-o parte a Cismigiului, ordinea o mentineau militienii care-i dirijau pe solicitanti doar in grupuri de câte cincizeci la Militia Capitalei. Ironic, militienii numeau acesti oameni „patrioti”. Surpriza pentru cei ce se erijau in conducatorii iubiti ai tarii a fost ca printre cei ce depuneau formele de plecare definitiva se aflau directori generali, directori de intreprinderi, avocati si procurori, generali in armata, cât si multi din aparatul de partid, aflati in esalonul superior. Si mai mare a fost insa surpriza când multi dintre acestia ajunsi in Israel, SUA si alte tari, nu numai ca au aratat acolo adevarata situatie din România, adevarata fata a comunismului la care multi dintre ei au contribuit si l-au „construit” dar au dezvaluit si secrete intime de partid, referindu-se la luptele si animozitatile din CC al PCR, ceea ce l-a infuriat mult pe Gheorghiu-Dej in special.
El a convocat o sedinta a organizatiei de partid a municipiului Bucuresti, unde Danalache, secretaul de partid si primar in acelasi timp a afirmat printre altele ca doar: „elementul evreiesc s-a dovedit inca o data a fi instabil”. Acesta a fost semnalul tacit al unui antisemitism oficial. Aparatul de partid si de stat, armata, organizatiile de tot felul, intreprinderile au fost „curatite” in mod elegant sau democratic prin alegeri de toti evreii aflati in functiile de conducere. Mult prea putini au fost aceia care au fost lasati in posturile lor. Totodata a inceput si orientarea nationalista cu nuanta antisemita din PCR. Ori noi cu un inginer evreu in frunte, ce exemplu putea fi mai bun care sa demonstreze ca evreii nu au nimic sfânt fata de România si ca impiedica mersul ei inainte?
De aceea Securitatea, Procurorul, Justitia au procedat ca atare scotând in relief toata ura si dusmania noastra, a tuturor, in frunte cu inginerul Schwartz. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

One Response to “Prizonier in propria tara (55)”

  1. stoian says:

    Am ramas in vest in 1979,dupa o excursie-pasaport de turist.Drept care in mai 1980 am fost condamnat la moarte in contumacie(Sentinta Nr.45 din17 mai 1980,pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti).Mobilul?N-am fost de acord cu ,,tovarasul”,si,avertizat fiind,dar cu pasaportul in buzunar,am plecat.Citind memoriile lui A.S.Marinescu,m-a luat inca odata, cu frig pe sira spinarii:asta ma astepta si pe mine.Dar ,,le-am scapat”,si inca de doua ori-odata de executare sentintei,si a doua oara,nu am cazut in mana securitatii,catre m-a urmarit doi ani prin Germania si numai.Am avut noroc de Dumnezeu,si de politia germana(KRIPO),care m-a pazit.Inteleg perfect prin ce-a trecutA.S Marinescu,si inca multii altii….

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors