Ziua Unirii Principatelor – Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 

 Autor: Viorel Rus

Aniversăm în curând „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, de la 24 ianuarie 1859, eveniment epocal pentru istoria neamului românesc. În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”. Consemnez pentru cititorii „Curentului Internaţional” un fragment din capitolul acestei lucrări ce analizează însuşirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini şi umbre, aşa cum au fost.

                                                                                                Viorel Rus

 

„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.

            Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17[1]).

            Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861 ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).

            Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare        (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).

            El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.

Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere (Dovezile se vor aduce în cursul expunerii).

Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca       (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelaşi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

            Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”


[1] În paranteze autorul reda sursele bibliografice pe care le-a folosit în aprecierile sale.

4 Responses to “Ziua Unirii Principatelor – Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza”

  1. mcollan says:

    Multumesc pentru acest articol care defineste caracterul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. El este idolul meu politic al carui portret il am permanent in biblioteca mea. A fost mason, grec la origine dupa afirmatiile scluptorului Petre Georgescu, dar a fost cel mai atasat domnitor de poporul roman – si in special de taranul care a aparat tara la toate hotarele impotriva turcilor, rusilor, ungurilor si altora, care o ocupa astazi din interior cu ajutorul cozilor de topor care s-au inmultit ca ciupercile.

  2. In dorinta de a va tine la curent cu noile aparitii ale editurii noastre, va anuntam editarea celor trei volume cu care A. D. Xenopol continua lucrarea “Istoria romanilor din Dacia traiana”, “Domnia lui Cuza Voda”.

    Mai multe amanunte despre cartile noastre gasiti pe site-ul Editurii ELF.

    Asteptam comenzile Dumneavoastra la adresa edituraelf@yahoo.com. Va vom trimite cartile cu cea mai mare operativitate.

  3. gigi says:

    a fost atasat in primul rand de femei sau mai mult de o sarboaica

  4. Radu Dan Mihailescu says:

    Domnule Viorel RUS,
    Cu tot respectul , in fragmentul editat, A.I.Cuza este prezentat cu multe si foarte putine .Pe scurt din lipsa de spatiu o sa reamintesc cateva. Datorita patimii pentru jocul de carti si pentru parizience nu a reusit sa termine o facultate la Paris . Intors in tara imbratiseaza cariera armelor, gradele de ofiter obtinandu-le cu repeziciune de la N. Vogorice prin relatiile sentimentale cu sotia adulterina a acestuia, Cocuta Vogoride. Pierzand o parte din avere la carti se casatoreste cu Elena Rosetti, o persoana admirabila dar cu fizic mai ingrat si care nu a putut sa-i darauiasca copii. In compensatie se iubeste cu Maria Obrenovici care ii daruieste doi copii, Dimitrie si Alexanru , care vor fi crescuti de catre buna sa sotie. Datorita coruptiei din preajma domnitorului, a faptului ca refuza sa fie domnitor vremelnic asa cum fusese intelegerea si promisese si mai mult dorea sa-i urmeze la tron unul din cei doi fii a fost fortat sa abdice.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors