Exilul poetului – Octavian Maior: Spre alte lumi –

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Exilul poetului – Octavian Maior:  Spre alte lumi –

Autor: Silvia Jinga
Nu demult Octavian Maior si-a strâns in volum poeziile scrise de-a lungul anilor de peregrinari intr-un exil care incepea pentru el in jurul lui 1987. A simtit nevoia sa se intoarca la Sighisoara si sa incredinteze Tipografiei “Filotib” manunchiul liric care este o confesiune a unui suflet insingurat. Cu siguranta plecarea din patria muma a profesorului de istorie legat prin vocatie si ocupatie de fiinta nationala a generat nevoia de expresie a suferintei departarii. Am citit poeziile lui O. Maior ca pe un document uman emotionant de multe ori, ca pe un jurnal al unei constiinte nelinistite care nu se poate regasi pe sine odata separata de spatiul etno-cultural in care s-a format. “Chiar daca marea o treci sufletul nu-ti schimbi” marturiesea Eminescu intr-unul din manuscrisele sale. Frânturile lirice ale lui O. Maior atesta inca o data acest fapt. Transplantarea pe alte meridiane poate rezolva probleme de statut material, dar nu pe cele de conflict interior.
Ce-l framânta de fapt pe eul liric al volumului este inadecvarea la spatiile culturale straine in care a intrat si in care se simte un dezradacinat. Intelegem din poezii cu accente de diatriba politica precum Dictatorilor români, Doamne, Ruga, Casele furate ca autorul s-a exilat din cauza unor sentimente disidente fata de tirania comunista. De peste hotare urmareste cu sufletul incrâncenat tensiunile sociale manifestate in România lui Ceausescu prin protestele minerilor din Valea Jiului sau prin cele ale muncitorilor brasoveni, semne prevestitoare ale colapsarii totale a comunismului. Supravietuirea fostei nomenclaturi de partid dupa caderea regimului si continuarea acelorasi practici corupte ii smulge lui O. Maior accente de blestem popular in poezia Casele furate: “Blestemati sa fiti cu totii/Sa va calce ghiara mortii/V-ati facut stapâni acum/Pe noi ne-aruncati in drum/Iar in casele furate/Cei cu suflete spurcate/N-am uitat ca-n toiul noptii/Ne-ati fortat zavorul portii”(p. 36).
Poezia lui O. Maior porneste de obicei de la un fapt concret autobiografic, incercând sa se inalte apoi in sfera mai inalta a meditatiei pe teme etern umane cum ar fi: vanitas vanitatum, dualitatea existentei umane finite cu aspiratii spirituale spre infinit, presiunea implacabila a timpului, drama omului ca “trestie gânditoare”, intrebându-se asupra sensului prezentei lui in univers. Tipica pentru aceasta schema lirica este poezia Prin mine trec toate. Pe tarmul Atlanticului se simte ispitit de introspectie, marturisindu-si zbuciumul sau asemanator cu ritmica valurilor: “Vin gânduri navalnic adâncu-mi sa-mi sape/Acolo la vechile mele izvoare/Stoluri de pasari s-aseaza pe ape/Sa-si caute hrana sub soare”. (p.13) Intrebându-se asupra intelesului vietii omenesti, isi raspunde in sens mistic: “Dar iata ca Soarele-apune/Si-s singur aici pe-nserate/O voce divina imi spune:/”N-ai teama! Prin mine trec toate.” (p.13). Pacat este ca gravitatea temei e slujita de mijloace de expresie insuficiente care transforma uneori poezia in simpla versificatie: “Intreb cu sfiala pe Domnul cel Sfânt:/Unde sunt toti care-au fost? Zbaterea noastra aici pe pamânt? Are sau n-are vreun rost” (p. 13).
Inflexiunile lirice autentice sunt declansate mai ales de trairea in amintire: “Doruri din suflet veneau sa ne sape/In timp ce pe maluri usor/Târnava purta povara de ape” (Cândva, p.15) sau de constantul dor de plaiurile mioritice: “Departe-s departe de tine/Cetate urcata pe inimi de deal/Ascult cum se zbate in mine/Chemarea spre tine Ardeal.” (p. 15) sau “Ma cheama poteci, tainuite pe deal/Acolo departe, departe-n Ardeal”(p.28). Ca se afla la Ybbsitz in Austria sau in Sterling Heights in Michigan e cutreierat de acelasi “tainic dor/Dar departe-s de izvor” (Afara, p. 17). Este asta o reminiscenta de lectura din Blaga sau simpla coincidenta? Poetul “mut ca o lebada” cânta si el: “numai in Lancram sub razor/ramas-a tânar un izvor”. Si izvorul este matricea stilistica a spatiului originar care hraneste inspiratia creatorului. Cea mai vie exemplificare a acestui adevar este Constantin Brâncusi care si-a extras viziunea sculpturala din zestrea folclorica si etnografica a poporului român.
Melancolia trecerii timpului este privita uneori cu o ironica detasare ca in poezia Anii: “Se leagana anii/Pe-al valului Timp/Dispar din Olimp/Si zeii sarmanii”.(p.31). Sursa acestei detasari este sentimentul unei ordini prestabilite de Marele Programator, in puterea caruia ne aflam cu totii: “Inchisi in capcana/In care ne-ai prins/Alina-ne rana/Tu Cel Necuprins.”(Anii, p. 31). Astfel stând lucrurile, nu ne ramâne decât sa traim in stoica impacare ceea ce ne este dat: “Vad anii ca frunzele toamnei plutind,/Viata-i eterna, traieste-o zâmbind.” (Gânduri de toamna, p. 28). Calma resemnare este sfâsiata uneori de acuta durere abia inabusita: “Urmele mele se pierd in zapada/Ca si zilele câte mai sunt”. (Clipe de iarna p. 32).
Clipele de viata din acest jurnal liric se rostuiesc in jurul antotimpurilor, a sarbatorilor traditionale, a ocaziilor culturale, a ecourilor din istoria recenta a patriei lasata in urma, dar niciodata uitata. Desigur este nevoie de inca multa staruinta asupra cuvântului pentru ca trairile biografice sa faca saltul in planul unei viziuni poetice. Fara indoiala ca multi se vor regasi in acest document uman pretios pentru emigratie.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors