Prizonier in propria tara (54)

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2010

Prizonier in propria tara (54)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

O premiera pe tara: primii patru studenti eliminati din toate facultatile.
Organizarea haosului, haosul organizarii

In 1949 eram student in anul II al facultatilor de Drept si Filosofie din Bucuresti. Ales in comitetul de an de studenti, am intrat in conflict cu studentii comunisti aflati in plina ascensiune politica care vroiau sa domine viata studenteasca, dupa cucerirea puterii politice in tara de PCR. Si a urmat ceea ce atunci parea un lucru normal, un imperativ: eliminarea din facultate a celor ce se opuneau mai mult sau mai putin metodelor de desfiintare ale vietii si libertatilor studentesti si transformarea studentilor intr-o masa de manevra, docila, manipulata fireste in interesele puterii. Primii patru eliminati din toate facultatile din tara jucând o premiera pentru care aveam toate „darurile” (citeste problemele) am fost noi patru care indeplineam toate conditiile din punctul de vedere al bolsevicilor stalinisti de atunci: eram români, toti membri ai tineretului liber bratienist, toti cu origine „nesanatoasa”, toti veniti de la licee de inalt prestigiu si bine pregatiti si, in plus, cunoscuti si apreciati de marea majoritate a colegilor nostri. Cine eram? Dinu Zamfirescu, azi fruntas in PNL-93, Alexandru Missirliu, azi cetatean francez reprezentantul comercial al celei mai mari firme franceze de constructii BOYGUES, de fapt cea mai mare din lume si care a construit hotelul Sofitel, Nicolae Tone (Nick), executat in 1959 la Jilava, si subsemnatul, azi cetatean american. Scânteia Tineretului din 13 mai 1949 nr.33 anunta eliminarea noastra pe pagina 2, in stilul bine cunoscut atunci, sub titlul: „Studentii anului 2 ai Facultatii de Stiinte Juridico-Administrative din Bucuresti au demascat si eliminat din rândurile lor patru ticaloase elemente ale reactiunii”. Corespondentul ziarului, colegul nostru George Lavrov se intrecea in dragalasenii la adresa noastra: „4 reactionari care tulburau prin manifestarile lor diversioniste si huliganice bunul mers al muncii studentilor”, „au incercat sa saboteze”, „actiuni ticaloase ale acestor huligani”, „demascat fraude in frecventa”, „elemente mârsave”, „dusmani de clasa strecurati in rândurile studentilor”, „elemente dusmanoase” etc.
Unul dintre cei mai infocati acuzatori ai nostri de atunci a fost Ovidiu Trasnea, un comunist stalinist, fanatic, care era deja membru PCR si secretar al organizatiei PCR din Facultate. Pe atunci, Ovidiu Trasnea era un comunist furios si inversunat si, prin demascarile sale, un mediocru ca intelect, fanatic insa in ofensiva comunista. El si-a consolidat pozitia de devotat al partidului fiind recompensat pentru zelul actiunilor sale. A ajuns azi profesor doctor docent, pâna in 1989 decembrie in economia socialista si, dupa revolutie, si-a pastrat zelul didactic promovând fara ezitari si mustrari de constiinta – a facut o miscare de 180 grade – economia pietei libere. Dar jocul sau si a altora ca el: Avram Leibu (L.Avram), Frühman Zanel (Z.Florea), Ida Goldenberg (Gorun), Titi (Ernest) Morgenstern, Foscol, Octav Ionita si altii ne-a schimbat iremediabil cursul vietilor noastre.
Asa se face, ca rezultat al demascarii si eliminarii mele din viata studenteasca ca am schimbat numeroase servicii minore, ca am fost de doua ori inchis politic, fiind eliminat si de la Facultatea de Istorie dupa doua luni, in anul scolar 1949-1950, când mi s-a refuzat continuarea studiilor, in 1956, când a existat putina destindere, si asa am ajuns ca salariat pontator in cadrul intreprinderii de constructii al aviatiei civile pe aeroportul Baneasa, la care intreprindere prietenul meu, regretatul Nicki Tone era normator sef si care de fapt m-a angajat acolo, in iunie, 1957. Astfel din operator chimist la ICECHIM – Catelu (fosta pulberarie a armatei) am ajuns, fara voia mea, intr-o cloaca in care se intretaiau fel de fel de jocuri politice in urma carora aveam sa cad victima lor. Lucrurile pe care le voi povesti acum, atunci, in 1957, nici macar nu le intuiam.
Exista cu câtiva ani inainte de 1957 un Minister al Transporturilor si Telecomunicatiilor, unde ca in toate celelalte ministere si institutii, totul mergea pe dos. Intr-o noapte, târziu, Gh.Gheorghiu-Dej, marele stapân al tarii, a convocat la sediul CC al PCR trei tovarasi, niste ilustri necunoscuti, insipizi si mediocri care tremurând au intrat in uriasa camera de lucru a ilustrului fost electrician, fost agent sovietic INO cu numele Ivanov, fara ca sa banuiasca surpriza: „Bine ati venit, tovarasi ministri”, li s-a adresat Dej, in timp ce trio-ul inspaimântat inca nu-si revenise din frica si emotii, iar unul din ei, Schäffer (sau Sefer) chiar a intors capul, uitându-se in urma sa vada despre ce ministri era vorba.
Gheorghiu-Dej a observat spaima si nelinistea ce staruia inca pe fata lor si li s-a adresat: „da, tovarasi, Dumneavoastra sunteti ministrii la care m-am adresat caci Partidul are incredere in Dumneavoastra si va da noi sarcini…”. Asa ca incepând de a doua zi s-a reorganizat ministerul si cele trei directii au devenit ministere independente: Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor avându-l ca ministru pe Simulescu, la origine factor postal dar in ultimii ani cu importante functii in fostul minister unde fusese director general, al doilea venit era Ministrul Cailor Ferate, si acesta un fost lucrator CFR in trecut si fost director general al directiei si Sefer, un mediocru inginer proiectant, in cadrul fostului minister dar care, intâmplator, era casatorit cu o verisoara mai indepartata a lui Dej. Primii doi s-au grabit sa multumeasca Partidului si tovarasului Secretar General pentru increderea acordata si, in continuare, in aceeasi „limba de lemn” pe care o cunosteau la perfectie au recitat angajamentele. Sefer, si el membru de partid, a multumit si a refuzat postul considerându-se prea mic pentru o asa de mare responsabilitate. Dej l-a incurajat, i-a aratat incredere, a dat mâna cu toti trei si a incheiat cu: „duceti-va acolo si faceti ordine! Spor la munca” si, la indoiala lui Sefer, ca nu va putea fi autoritar cu colegii cu care a muncit impreuna multi ani, Dej i-a replicat: „Sunt sigur tovarase Sefer ca vei sti sa fii autoritar si sa faci treaba buna!” Toti au parasit biroul lui Dej, acum erau ministri, Sefer fiind ministrul transporturilor rutiere, navale si aeriene.

Cabala ce va provoca tragedia: invidie, delatiune, regia distrugerii

Din acel moment, un fost mecanic de locomotiva, ilegalist, ajuns in mari functii, in fostul minister, sef al controlului ministerului, a devenit cel mai inversunat dusman al lui Sefer care nici nu-i trecea prin cap ca acel sef al controlului, ilegalist avea o singura dorinta in viata, sa devina ministru si ca cel mai perfect post era acela pe care Sefer i-l „uzurpase” fara sa stie. Pentru el, ceilalti doi, vechi comunisti, factorul postal si muncitorul ceferist erau clasa muncitoare ca si el, in timp ce Sefer era inginer de-adevarat – nu pe „puncte”, deci intelectual. Din acel moment si-a constituit o haita de ilegalisti ceferisti solidari cu ei, ajunsi in pozitii sus-puse cu singurul scop sa-l „demoleze” pe Sefer. Ideea unei restructurari pe care o avusese Dej ca toate organizarile si reorganizarile acelor ani nu a dat rezultatele asteptate si atunci acelasi partid, aceiasi conducatori intelepti in 1957, au comasat din nou cele trei ministere intr-unul singur, fostii ministri au devenit directori generali ai noilor (sub)ministere, numai ca ministru a fost numit agentul sovietic Emil Bodnaras, cunoscut pentru duritatea sa. Acest minister supranumit „a doua armata a tarii” trebuia condus de un om de incredere atât al PCR cât si al Moscovei.
Ura concurentului lui Sefer a continuat insa, cu aceeasi intesitate. Pentru o mai precisa organizare, Sefer a facut trei directii peste care el era Director General: a transporturilor rutiere, a transporturilor naval-fluviale si maritime si DGFAC (Directia generala a flotei aeriene civile) cu sediul pe aeroportul Baneasa. Aviata civila româneasca era in acele timpuri total neglijata, chiar abandonata. Daca pentru aviatia militara se creasera cel putin aeroporturi moderne cu piste betonate, aviatia civila avea doar la Baneasa o pista de aterizare nu mai lunga de 1 km, si in plus total necorespunzatoare pentru marile aeronave. Celelalte aeroporturi erau câmpuri, fara piste, fara sistem ajutator necesar zborului de noapte, fara aerogari. Cineva din „conducerea superioara” a sesizat ca nu exista nici corelatie intre zborurile externe ale avioanelor românesti, care ajungeau la Praga, singurul si cel mai de vest aeroport pentru care aveau accesul aprobat de CC si cei ce trebuiau sa-si continue calatoria spre vestul Europei. Era vorba, fireste, numai de oficiali aflati in misiune. Acestia realizau ca au ajuns cu putin dupa plecarea avionului dorit si rezultatul era ca trebuiau sa astepte in Praga multe ore sau chiar una-doua zile pâna puteau sa-si continue drumul. Fata de toate aceste dezorganizari cineva acolo sus a decretat: Bucurestiul sa devina aeroportul cel mai avansat in rasarit pentru companiile aeriene vestice. Deci constructii, piste, modernizari.
Astfel Sabena si-a inceput zborurile atunci Bruxelles-Bucuresti. Dar nu exista nici un nucleu de constructori in aviatia civila. In cadrul DGFAC exista un birou caldut cu circa cinci functionari ce constituiau o intreprindere bugetara care facea devize, urmând ca un constructor sa realizeze lucrarea, or experienta de pâna atunci nu depasise câteva mici lucrari de reparatii-intretinere. Si atunci Sefer, bine intentionat, l-a adus in directia aviatiei civile pe inginerul Harry Schwartz, fostul sau coleg de liceu din Galati si prieten, fost director tehnic la ICSIM, mare intreprindere de constructii si instalatii metalurgice si inginer cu mare experienta in domeniu. S-a creat DGFAC cu trei directori generali dar fiecare gira si intreprinderea pe care o tutela. Unul din directorii generali era Stângaciu, basarabean, fost coleg de banca in liceu cu Bodnaras, fost comandor de aviatie la hidroaviaone care, in acelasi timp, era si comandantul aeroportului Baneasa. Aviatia fiind civila era condusa de civili. Harry Schwartz era directorul tehnic la DGFAC si, in acelasi timp, directorul proaspat infiintatei ICIAP – Intreprinderea de constructii si instalatii aeroportuare, si al treilea director al DGFAC, Stanescu – nu-mi amintesc ce alta responsabilitate avea. Deci lui Harry Schwartz i-a revenit misiunea sa infiinteze o intreprindere de constructii care sa lucreze numai pentru aviatia civila, in toata tara si care avea ca obiectiv imediat extinderea pistei de la Baneasa cu 1,2 km urmând ca la celalalt capat sa se creeze un lac artificial. Printre obiectivele prioritare se afla si demolarea unui hangar de pe aeroportul militar Buzau si montarea acestuia la Baneasa, si era o urgenta sa se faca o serie de imbunatatiri prin nivelarea si astuparea gropilor de pe asa-zisa pista de la Someseni-Cluj. Schwartz a realizat imediat ca nu putea infiinta o intreprindere de constructii cu contabilitate normata si constructori de specialitate cu angajatii ce existau in DGFAC dar nu cunosteau viata de santier, contabilitatea normata, etc. si atunci a decis sa angajeze salariati noi. Astfel i-a propus si i-a adus de la ICSIM pe Nicki Tone care era acolo seful organizarii muncii, ocupându-se si de normare, mai ales ca lucrase cu el multi ani si ii cunostea capacitatea de munca si posibilitatile profesionale si pe Dan Paraschivescu, fost ofiter de aviatie deblocat, venit tot de la ICSIM, unde era normator si unde lucrase cu amândoi.
Tot atunci au fost angajati oameni cu experienta in constructii, precum seful Serviciului aprovizionarii, contabilul-sef, responsabil cu Protectia Muncii si in acele zile de iunie 1957 l-am intâlnit intâmplator pe prietenul si fostul meu coleg de la Drept, Nicki Tone, care stia ca lucrasem si prin construyctii si mi-a promis un post sigur in noua institutie.
Am acceptat fiind aproape de casa dar si pentru ca mi se oferea garantia stabilitatii postului care pentru inceput era acela de pontator.
Dar prin noile angajari, salariatii cei vechi si-au vazut in pericol existenta lor bugetara, fiindca si-au dat seama ca ocupa locuri fara raspunderi si mai ales bine platite. De la venirea lui Schwartz si infiintarea noii intreprinderi, in care i-a inglobat si pe salariatii bugetari a inceput si acolo, la Baneasa, ura vechilor angajati impotriva lui Schwartz. In noii angajati ei vedeau un pericol de a fi comprimati, pe motiv ca ar fi necorespunzatori, si simteau ca existenta lor acolo, in cuibuletul cald de ani de zile putea sa fie acum intrerupta, de unde si starea de anxiozitate si isterie si valul de animozitati, clevetiri, reclamatii false, anonime. O atmosfera negativa s-a creat in jurul veneticului, inginerul Harry Schwartz, de genul „face afaceri”, „oamenii lui Schwartz” si orice nou venit pentru angajare era taxat: „se perinda pe culoare tot felul de afaceristi”. Toate aceste clevetiri, anonime, bârfe au fost dirijate catre grupul ceferistilor ajungând la nemultumitul sef al controlului ministerului care a fost fericit ca-l va lovi pe Sefer prin colegul si prietenul sau H.Schwartz. Sefa acestor reclamatii, cea care crea indârjita atmosfera nefavorabila, ocupându-se de bârfe si zvonuri infame, a fost o contabila, salariata mai veche, incapabila dar care fusese pastrata pe post fiind vaduva unui pilot valoros, mort in accident de avion. Numele ei era Marcela Zeamalunga.
Confruntarile si reclamatiile au ajuns din grupa controlului ministerului cât si a lui Sefer, la ministrul Bodnaras care a dispus ca echipa de control a ministerului sa clarifice situatia, sa faca grabnic lumina.
Dupa o lunga si minutioasa verificare, echipa ministerului l-a reclamat pe Schwartz lui Bodnaras ca este iubit de salariatii care obstructioneaza controlul sabotându-l, nu sunt cooperativi si ascund documente iar, la propunerea sefului de control, pentru un timp limitata de zece zile, au fost suspendati cu plata salariului un numar dintre cei mai noi salariati printre care si subsemnatul reclamati de nemultumitii din interior ca fiind „oamenii lui Schwartz adusi de el”, ca „banda lui Schwartz” care impiedica luminarea adevarului.
La finalizarea raportului nu s-au gasit decât mici greseli administrative spre supararea celor doua bande ostile lui Schwartz si Sefer. Dosarul a fost inaintat lui Bodnaras, la sfârsitul lunii martie 1958. Dupa ce l-a studiat a pus urmatoarea rezolutie: „greseli admnistrative, cei ce se fac vinovati de acele greseli vor fi retrogradati cu o clasa si raspânditi in cadrul altor intreprinderi ale Ministerului ca sa se termine o data cu atmosfera negativa care exista in DGFAC”. Un inginer a fost mutat la Giurgiu, pe nume Spitzer, un altul la Târgoviste si erau in curs si alte transferuri. Tot Bodnaras cu mâna lui a notat pe raport – „Ramâne in minister”.
Dar la 1 aprilie 1958, Bodnaras impreuna cu Chivu Stoica au plecat in delegatie guvernamentala pentru o vizita mai lunga in tarile din Sud-Estul Asiei, Vietnam, Cambogia, Thailanda, Coreea de Nord. Imediat ce avionul a decolat si s-a ridicat in aer, raportul comisiei de ancheta aflat in minister a luat rapid drumul Directiei Generale a Militiei din Str.Stefan cel Mare si al Securitatii regiunii Bucuresti si imediat s-a operat arestarea noastra, in noaptea spre dimineata zilei de 3 aprilie 1958. Când Bodnaras s-a intors in tara, a fost informat ca s-a descoperit cea mai periculoasa banda care a adus grave prejudicii economiei nationale. Ca urmare, Bodnaras a dispus sa se faca un proces exemplu pe minister, a dictat cele mai grave incadrari si, in acest scop, a fost numit un supraveghetor, un dirijor al anchetelor efectuate de cele doua institutii in persoana capitanului procuror militar revizor Scarlatoiu Grigore. Am fost acuzati de subminarea economiei nationale (sabotaj), pentru irosiri de materiale, pentru lucrari de proasta calitate si pagube materiale, pentru actiuni dusmanoase, delapidari si tot ce putea fi considerat mai grav in acele timpuri. Anchetatorii au adunat acte si hârtii nesemnificative in peste douazeci de volume, in schimb orice act favorabil unuia dintre noi sau care era in apararea noastra era ignorat. Când am cerut procurorului sa tina cont de un act pe care sa-l puna la dosar el mi-a raspuns: „eu sunt platit sa te acuz, apararea sa se ocupe de el”.
Martorii apararii, multi dintre ei, au fost arestati de Securitate, si arestul a durat ore sau zile, au fost terorizati, amenintati si, in final, „lamuriti” pe diferite cai sa devina martori ai acuzarii. A contribuit foarte mult originea noastra sociala cât si trecutul politic al celor mai multi dintre noi: H.Schwartz era fiu de comerciant din Galati, neinscris in PCR, Nicki Tone fiu de om de afaceri, având o familie influenta de oameni bogati din Giulesti si un tata liberal, arestat si condamnat pentru posesiune de monede de aur. Nicki fusese la tineretul-liberal bratienist. Eu eram fiu de comerciant din Zimnicea, si impreuna cu Nicki Tone fusesem eliminati in 1949 din toate facultatile din tara, in plus executasem o condamnare de doi ani la Aiud pentru manifestari reactionare in armata, insulte aduse armatei. Arhitectul Ursescu, cunoscut in cercurile bucurestene, mai fusese inchis politic; arhitectul Schmiedigen, fostul proprietar al fabricii de prelucrarea marmurei din Bucurestii-Noi, nationalizata, avea frati in SUA si era nepot al mitropolitului Ghenadie Petrescu. Dan Paraschivescu era fiu de general si nepot de mosieri din Botosani, si ca tânar ofiter in aviatie fusese deblocat, iar ca pilot la aviatia civila LARES fusese dat afara repede pe consideratiunea luptei de clasa. Nici ceilalti nu aveau dosare mai „curate”. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

One Response to “Prizonier in propria tara (54)”

  1. […] Sergiu (2010) – “Prizonier în propria ţară”. Curentul (ed. internaţională), 18 ian. (http://curentul.net/2010/01/18/prizonier-in-propria-tara-54/). MIHAI, Florin (2009) “Gheorghe Pană, strungarul-ministru”. Jurnalul Naţional, 13 nov. […]

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors