March 17, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Douazeci de ani de la caderea comunismului

27 min read

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Amintiri personale despre revolutie si securitate

PICT0751

Autor: Ioan Ispas

1. Zilele premergatoare revolutiei.
Atmosfera din Timisoara toamnei anului 1989 era tensionata. Congresul al XIV-lea al PCR-ului, de la care oamenii se asteptau la doua masuri: a) îmbunatatirea aprovizionarii cu produse alimentare si a conditiilor de trai, ca urmare a achitarii datoriei externe, si b) înlocuirea lui Nicolae Ceausescu, al carui cult al personalitatii devenise insuportabil, cu oricine, chiar si cu Nicu Ceausescu, a trecut fara sa se întâmple nimic. Nici unul din cei peste trei mii de delegati la congres n-a avut curajul si demnitatea sa propuna ceva care sa îmbunatateasca lucrurile, n-au fost decât niste aplaudaci jenanti. Ei erau multumiti, aveau magazinele nomenclaturii bine aprovizionate si alte privilegii.

Foto. Imagine Revolutie

Foto.Imagine din timpul revolutiei
Prin noiembrie au început sa circule zvonuri prin oras ca ar fi fost proteste ba la Iasi, ba la UMT (Uzinele Mecanice Timisoara, a doua unitate ca marime dupa Comtim). Am aflat ca pe zidul de pe str. Garii a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineata a aparut o inscriptie “Jos Ceausescu“, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu var peste ea, asa ca dupa masa când am plecat acasa abia se mai zarea ce a fost scris.
În intreprinderea în care lucram de asemenea plutea în aer o senzatie de asteptare. La o sedinta comuna de partid si sindicat pe sectie se anuntase si participarea directorului general, asa, ca sa ne creasca moralul. În acea perioada eram sef de sectie coordonator, faceam parte automat din prezidiul adunarii, asa ca în timp ce asteptam sosirea directorului ma uit peste materialul pregatit de un coleg, Borbely Anton, vad trei citate din Ceausescu, le tai cu pixul, spunându-i sa nu le citeasca pentru ca ne facem de râs în fata oamenilor. Ajunge si directorul Bobitan la sedinta si pâna se fac formalitatile initiale cere sa se uite peste materialul ce urma sa fie citit, exemplarul cu taieturi, vede si nu zice nimic. Se termina prima parte, cea la care participau toti sindicalistii, ramânând numai membrii de partid, când directorul Bobitan observa ca pleaca si presedintele sindicatului pe sectie, întrebându-ma de ce nu ramâne. Raspund ca Baciu, presedintele de sindicat al sectiei nu este membru de partid. Directorul se revolta ca nu am gasit din atâtia membri de partid unul care sa fie presedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii care l-au ales democratic. De fapt ca sef de sectie aveam nevoie de oameni buni profesionisti si de caracter, carora sa nu le placa sedintele si nici sa umble cu vorbe mai sus. Asa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maistri, Patru Simion si Baciu Ion, unul sa fie secretar de partid si unul presedinte de sindicat. De aceea cumulam sedintele de partid cu cele de sindicat si de multe ori nici nu le tineam decât pe hârtie. Directorul Bobitan întreaba de ce Baciu, despre care stia ca este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La explicatia mea ca a facut doi ani de teologie si ca probabil din cauza asta nu este membru, vine cu solutia ca va vorbi la partid ca sa-l faca. Actiunea nu s-a finalizat pentru ca a venit revolutia, iar Baciu a ajuns sa fie ales lider sindical pe combinat.

2. Perioada revolutiei, prima parte.
Parasesc Timisoara, vineri 15 decembrie 1989, pentru a pleca la Nadab, un sat la o suta de kilometri departare, la taierea porcului îngrasat prin grija socrilor mei. Sâmbata, de dimineata devreme pâna seara târziu am fost ocupat cu pregatirea preparatelor din porc. Duminica, 17 decembrie,  dimineata ma duc la biserica, iar dupa amiaza pe la cinci plecam la Timisoara, cu masina încarcata cu pungi din preparatele facute din porc, ne oprim circa o ora la Arad, la familia sorei sotiei mele ca sa le lasam “proaspata“, adica produse din porc, apoi continuam drumul. Dupa circa un kilometru de la iesirea din Arad apare în lumina farurilor un transportor blindat, îl depasesc, dar de fapt constat ca era o întreaga coloana de transportoare blindate. Sunt putin mirat pentru ca din copilarie nu mai vazusem tehnica militara pe sosele. Când ajungem la intersectia cu drumul care duce la Baile Calacea, pe insula din mijlocul soselei era postata o tancheta, iar un ofiter de securitate ne opreste, apoi ne întreaba unde mergem. Raspund ca la Timisoara, nu mai zice nimic si ne face semn sa plecam mai departe. Pe masura ce ne apropiem de oras vedem pe cer o multime de trasoare, trase în plan vertical. Trag concluzia ca armata a dat o lovitura militara si a preluat puterea. La intrarea în Timisoara era un punct de control, de data aceasta însa era pustiu, dar pe partea cealalta erau cinci – sase militieni cu automate în spate. Pe drumul spre Timisoara nu întâlnisem nici o masina. Orasul parea pustiu, nimeni pe strazi, nici o masina pe sosea. Ajungem în Piata Marasti, alimentara din stânga avea geamurile sparte, iar în sensul giratoriu am facut slalom printre sticle sparte si lazi de apa minerala. Drumul spre hotelul Continental este însa blocat de un sir de soldati cu baionetele montate la automatele îndreptate spre noi. E clar, pe acolo nu pot trece, asa ca o cotesc la dreapta pe str. Rodnei (azi Eugen de Savoia), revin în giratoriul din Piata Punctelor cardinale, o iau pe bulevardul Tache Ionescu. |ncerc sa intru pe str. Paciurea, de lânga Facultatea de medicina, dar era blocata de un tanc. Întorc masina pentru a merge spre Piata Badea Cârtan, pe dreapta, sediul militiei judetene si al securitatii era în bezna, dar pe acoperis se observau personae cu arme în mâna. Trec podul peste Bega, de lânga piata, cotesc la dreapta si o iau pe malulul stâng pâna la podul Decebal. Aici erau trei tancuri, o multime de oameni si un detasament de scutieri.

timisoara_1989

Foto.Timisoara 1989

Opresc, ma dau jos din masina, de mine se apropie un ofiter pe care-l întreb ce se întâmpla, el ma întreaba cum de nu stiu, îi spun ca am fost plecat. Ofiterul, care parea foarte obosit, îmi spune ca de trei zile n-a dormit si dupa ce afla ca vreau sa merg acasa, în zona Complexului studentesc, pe strada Daliei, îmi spune ca ma lasa sa trec, dar ma sfatuieste sa nu ma duc acolo. Întorc masina cu intentia de a înopta la o matusa care avea o vila pe str. Popa Sapca, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe care am venit, dar nu era nimeni acasa. În timp ce sunam la poarta se aud clar împuscaturi si suieratul gloantelor, asa ca nu mai insist la sonerie, ma urc în masina si parasesc zona centrala spre locuinta unchiului Chirila din Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun si matusa Marioara îmi deschide usa apartamentului dupa ce ma identifica. Nu era o ora prea potrivita pentru vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicam ca nu am putut ajunge acasa, asa ca matusa dupa ce ne serveste cu ceva de mâncare pregateste paturile pentru cei doi copii ai nostri, iar sotia si cu mine aflam pentru prima data despre evenimentele de la Timisoara, inclusiv ce aflase unchiul Chirila de la postul de radio Europa Libera. Pâna pe la ora doua s-au auzit împuscaturi, apoi a început o ploaie cu fulgere si tunete, ca-n plina vara, dupa care am adormit câteva ore. La sase dimineata am plecat spre casa, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a multumi rudelor noastre si a le lasa niste preparate de porc, conform traditiei. Îmi las familia si încarcatura masinii acasa, iar IO încerc sa ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor de la Tisa, însa intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocata de soldati, sunt nevoit sa fac un ocol mai mare. Dar înainte de a-mi continua drumul sa explic de ce am folosit IO în loc de eu. Aceasta forma am întâlnit-o în cartea domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNESTI, editura Aletheia, Bistrita, 2001, mi-a placut atât de mult încât m-am hotarât s-o folosesc si IO. Când eram elev nu puteam sa-mi explic ce înseamna acel “Io Mircea Voievod… “ din hrisoavele domnitorilor, abia acum, dupa multi ani, citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat seama ca voievozii de atunci se exprimau ca si taranii de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect pentru propria persoana, fiecare suntem un unicat, deci meritam acest respect.
Atmosfera din combinat era tensionata. Productia continuase si-n ultimele trei zile, fiind o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau în grupulete despre ultimele evenimente întâmplate. Este anuntata o sedinta pentru ora zece, la care trebuiau sa participe pe lânga sefii de sectii si servicii, secretarii de partid si presedintii de sindicat de la sectii. Între timp în sectia pe care o conduceam are loc un accident de munca. Un mecanic se opareste la un picior în timp ce demonta o pompa, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa. Accidentatul, însotit de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la Spitalul Judetean, pentru tratament. Însotitorul la întoarcere îmi spune ca Spitalul Judetean este înconjurat de armata care nu permite sa intre sau sa iasa nimeni. Securistul combinatului, capitanul Pasca ma viziteaza la birou cu scopul de a afla care este atmosfera în sectie si daca lipsesc oameni de la lucru si cine anume. Capitanul Pasca inginer chimist la baza, era un tip calm, cu bun simt, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o facea predecesorul sau, capitanul Andrei. Acesta avea obsesia sabotajului, venea la mine sa-mi spuna, ca el presupune, ca Ziegler ar fi în spatele unor opriri accidentale ale sectiei. IO îl cunosteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei mai buni maistri din sectie, înca de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu Vâlcea, tipul stârnea multa invidie printre colegi, fiind bun specialist si ironic, iar unii, informatorii lui Andrei, încercau sa se razbune, turnând diverse aberatii. Pierdeam mult timp pâna îl lamuream pe capitanul Andrei ca informatia respectiva nu are nici o legatura cu cauza tehnica a opririlor.

3. Despre tentativele Securitatii de a ma racola
Securitatea a încercat sa ma racoleze si pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Faceam naveta cu autobuzul si fiind tânar si barbat, nu ma asezam pe scaun, chiar daca la urcare as fi gasit loc, pentru ca în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârsta caruia ma simteam obligat sa-l cedez, asa ca ma asezam în spate si citeam o carte. Servieta, în care îmi pastram cartile, pachetul cu mâncare si sigiliul de la BDS (Biroul de documente secrete), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la penultima oprire, în zona Nord. Cu mine calatorea si fostul colonel de securitate Apostol, care era secretarul directorului general, si care cobora înaintea mea. Într-o zi când cobor constat ca mi-a disparut servieta. Nu era o pierdere mare, doar ca nu mai puteam consulta documentatia tehnica aflata la BDS. A doua zi dimineata pe la zece ma suna locotenentul de securitate Florea, care ma invita la biroul sau. Acolo lt.Florea ma întreaba daca am vreo problema, la care raspund ca nu. El insista, întrebându-ma daca sigiliul îl mai am. IO raspund, facând pe naivul, ca probabil l-am ratacit pe undeva, dar sper sa-l gasesc. El începe cu amenintari ca situatia e grava, ca trebuia sa-i anunt imediat, în final ca sunt norocos ca l-au gasit ei. În plus ei ma vor ajuta ca incidentul sa ramâna fara urmari, dar va trebui sa-i ajut si IO. Scârbit de aceasta înscenare, pentru ca eram sigur ca servieta a luat-o Apostol, pe care daca l-as fi surprins ar fi putut motiva ca a vrut sa faca o gluma, întreb, facând pe naivul, ce trebuie sa fac. Pai, zice lt.Florea, trebuie sa ne raportati ce face ing. Galin (seful meu, un om foarte de treaba si bun) si sa semnati un angajament. Raspund ca nu semnez nici un angajament, dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în sectie care ar pune în pericol instalatia o sa le spun. Pâna la urma lt. Florea ma lasa sa plec, multumindu-se si cu acea vaga promisiune. Nu l-am mai contactat însa sub nici o forma si nici el nu a încercat sa o faca. La circa un an de la aceasta tentativa de racolare, s-a plecat în Germania de Vest la o specializare de o luna de zile în vederea pornirii instalatiei oxo 2, de care ma ocupasem în perioada investitiei. Am fost propus sa plec, dar am fost ”taiat” de pe lista fara nici o explicatie. Sigur ca mi-ar fi placut sa plec, eram de patru ani inginer si nu iesisem din tara, pe lânga posibilitatea de a vedea o instalatie similara functionând era si aspectul turistic plus avantajele materiale. Era ”razbunarea securitatii’’. În anul urmator am primit ordin de încorporare, erau ultimele doua serii ale scolilor de ofiteri de rezerva de sase luni care urmau sa se desfiinteze, în care trebuiau cuprinsi toti absolventii cu studii superioare care scapasera pâna atunci de la încorporare din diverse motive. Lt. Florea ma cheama si-mi propune sa plec la scoala de ofiteri de rezerva de securitate de la Craiova, aducând argumentele ca este mai scurta, patru luni si ca este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentanta, eram casatorit, aveam doi copii mici. Era însa clar, daca faceam scoala respectiva intram automat în sistemul lor. Era o tentativa de racolare mai eleganta. Multumesc lt.Florea pentru oferta, apoi îi spun politicos ca mie îmi place arma chimica, asa ca o sa plec la scoala de la Bucuresti care dura sase luni. Bunicii mei, din ambele parti au fost tarani înstariti, “chiaburi“ cum îi numisera comunistii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar taranist, arestat din aceasta cauza în 1947, si cred ca s-ar fi rasucit în mormânt daca unul din nepotii lor ar fi devenit securist. Când a început constructia Combinatului Petrochimic Timisoara m-am transferat acolo pentru a urmari montajul si a pune în functiune instalatia oxo 3. Din nou sunt propus sa plec împreuna cu alti noua maistri si ingineri o luna de zile la specializare în Germania si din nou nu am primit aprobare de la securitate. În afara de aceste doua “neplaceri“, securitatea nu a putut influenta evolutia mea profesionala bazata pe munca si eficienta, trecând prin toate treptele ierarhice pâna la nivel de director general. În martie 1986 fiind sef de sectie schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arata o decizie prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar (probabil din cauza stresului) in ultimul stadiu, la numai 49 de ani, internat în spital am stat pe aceasta pozitie pâna a doua zi când directorul general Mangiuca era asa de bolnav încât abia putea urca scarile un etaj. Avea la 54 de ani ciroza, facuta din cauza stresului (nu era bautor). A plecat din combinat si nu a mai revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere si brânza si-a refacut ficatul traind si astazi. Dupa circa o luna sunt chemat la primul secretar al judetului care-mi propune sa preiau functia de director general. Initial refuz, încep amenitarile voalate ca este sarcina de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului comercial Petre Marin, care fusese si el invitat, în final accept. Ajungând însa pe aceasta pozitie am deranjat sefii mei prin comportamentul atipic. La o sedinta pe probleme de investitii convocata de primul ministru Dascalescu, dupa ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare a lucrarilor, am dat termenul de punere în functiune trei luni de la receptia investitiei. Dascalescu a insistat sa spun o data exacta, am refuzat, asa ca a intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data furnizata de constructori. Cu o alta ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut sa-l destitui pe directorul mecano-energetic Farcasescu (caruia nu aveam ce sa-i reprosez) si sa numesc în locul lui pe Popovici, dar n-am facut-o. Prin august ministrul adj. Paraschiv îsi anunta vizita la Timisoara, îl astept la aeroport, ne oprim apoi la Comitetul judetean de partid. El intra singur la primsecretar, IO ramân pe hol unde ne astepta directorul Bunea de la Azur. Dupa circa o jumatate de ora Paraschiv iese si ne continuam drumul spre combinat, inclusiv Bunea. Aici Paraschiv convoaca o sedinta cu comitetul de partid plus directorii adjuncti, sefii de sectii si servicii, la care IO nu sunt invitat, anuntând destituirea mea si numirea lui Bunea ca director general. Nu mi-a placut pozitia asa ca am simtit o usurare revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a facut schimbarea. Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit si numit director peste cimitire. Asa se faceau promovarile si destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru ca am auzit de multe ori justificari din partea celor care au semnat angajamente la securitate ca au facut-o pentru ca altfel nu ar fi putut sa se afirme în profesie. În sistemul comunist la promovari se întocmea un dosar de catre cei de la serviciul personal, poate ca se lua si un aviz de la Securitate, dar ma indoiesc ca acestia ar fi putut zice nu-l promovati pentru ca a refuzat sa fie informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea ultimul cuvânt în sensul ca era suficienta rezolutia ”nu prezinta încredere“ si nimeni nu mai avea curajul sa aprobe deplasarea. Rezulta ca numai oportunismul este motivul semnarii angajamentelor de informatori, cel putin în perioada anilor de dupa 1970.

4.Perioada revolutiei, partea a doua.
Revenind la întrebarile cpt. Pasca îi raspund ca oamenii sunt nemultumiti ca s-a tras în multime, ca sunt morti si raniti, ca nu pot sa intre în spitale sa afle care este situatia rudelor, ca nu pot sa-si ridice mortii sa-i îngroape crestineste, ca sunt disparuti sau arestati despre care nu se stie nimic, ca de ce nu se publica lista mortilor, ranitilor si arestatilor. Referitor la absenti îi raspund ca productia nu a fost oprita, deci oamenii au fost la lucru si nimeni nu a raportat ca nu i-a venit schimbul. Sectia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor sa faca unul în locul altuia fara o aprobare speciala din partea mea, singura conditie era sa nu ramâna postul fara om. Stiam, de exemplu, ca unul din operatorii de la tabloul de comanda, Boros Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar îmi displacea sa furnizez informatii despre anumite persoane. Pasca pleaca fara sa faca nici un comentariu si de atunci nu l-am mai vazut. La sedinta de la ora zece ne tine o cuvântare secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred ca Murarescu), foarte surescitat, care ne spune ca bande de huligani au spart geamurile si au dat foc la magazinele din centru, distrugând bunuri ale întregului popor, ca fortele de ordine au fost nevoite sa intervina, ca s-a instituit starea de necesitate si nu avem voie sa circulam pe strada în grupuri mai mari de trei persoane, pentru ca în caz contrar este pericolul sa fim împuscati si sa anuntam oamenii despre aceasta situatie. Murarescu a avut o sarcina usoara, pentru ca, dat fiind specificul muncii în patru ture în combinat, la adunare n-au putut fi convocati, fara sa perturbe productia, decât sefii, la vecina noastra Elba situatia la sedinta respectiva a scapat de sub control, muncitorii fiind mult mai vehementi decât sefii. Dupa ora trei când am încercat sa plec acasa, iesirea dinspre Bega de la Elba era blocata de militari, asa ca a trebuit sa o iau pe str.Garii. De la gara, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega era o tancheta a trupelor de securitate cu un ofiter iesit pe jumatate din turela. La scurt timp dupa ce am trecut cu masina, am auzit o rafala de mitraliera în spatele meu. Ulterior am auzit ca pe strada care am trecut au fost împuscati oameni în seara respectiva. |n aceeasi seara de 18 decembrie 1989, un tânar operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuscat mortal în cap pe treptele Catedralei mitropolitane, în jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri agita steagul tricolor al României. Trebuia sa fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glont întâmplator, a fost ochit cu premeditare de pe una din cladirile din jur, singurul din grup, probabil pentru ca agita tricolorul. Marti, 19 decembrie muncitorii de la Elba au oprit lucrul, au iesit în curtea fabricii si au cerut sa vina primul secretar al municipiului Radu Balan pentru explicatii si pentru a le asculta doleantele. Armata se afla înca pe strazi si cum se lasa seara începeau împuscaturile. Miercuri am plecat mai repede de la combinat cu intentia de a-mi duce familia la tara, iar IO sa ma întorc în aceeasi zi la Timisoara. În timp ce ma pregateam de plecare, ma uit pe geam si vad o coloana de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industriala din Calea Buziasului si de la UMT. Strazile se umplu de oameni. Acestia nu mai erau huliganii despre care vorbise Murarescu. Renunt sa mai plec, de fapt mi-am dat seama ca nu voi mai putea parasi orasul. Armata a început sa se retraga de pe strazi în ordine si fara incidente, soldatii fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici pâna astazi cine a dat ordin de retragere a armatei, trupelor de securitate si militiei de pe strazile Timisoarei în dupa amiaza zilei de 20 decembrie, pentru ca retragerea s-a facut simultan, evident la un ordin. La ora 19 Ceausescu a tinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani din Timisoara, în conditiile în care orasul era în mâinile muncitorilor de cinci ore, deci populatia unui întreg oras era total desconsiderata. Dupa trei zile în care cum se lasa întunericul începeau împuscaturile care tineau toata noaptea, a urmat o seara si o noapte într-o liniste mormântala, nu s-a mai auzit nici o împuscatura. Timisoara era un oras liber în mâinile timisorenilor. Ceausescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La sedinta de la ora 18 la întrebarea sa care este situatia la Timisoara, comandantii militari i-au raspuns ca este liniste. Nimeni din anturajul lui Ceausescu n-a îndraznit sa-i spuna ca Timisoara este în mâna oamenilor muncii si ca acolo nu mai actioneaza câteva bande de huligani cum fusese informat initial. În 21 decembrie toate fabricile din oras au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piata Operei. Muncitorii din combinat au propus oprirea completa a productiei ca sa poata merge si ei în centru, am convenit sa lasam în functie doar sectia oxo pentru a consuma propilena din cele doua sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline si sa ramâna doar cei implicati direct în productia oxo. Orasul era izolat de exterior, inclusive telefonic, ne asteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar cantitatea mare de propilena, în anumite conditii, putea duce la o explozie echivalenta cu jumatate din bomba atomica aruncata la Hiroshima. Sferele de propilena se aflau la circa 300 de metri de zona cu locuinte. Initial Combinatul Petrochimic fusese prevazut sa fie construit la Utvin, unde s-au si turnat o parte din fundatii, dar cei de la Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat pe teritoriul ei, asa s-a ajuns ca cele doua veritabile bombe sa fie practic în oras. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceausescu, gâdilata în orgoliul ei de “savanta“ prin plasarea în capul listei de co-autori la numeroase brevete de inventii ale cercetatorilor din Centrul de cercetari al Solventului. Legatura cu HI Pancevo se facea prin radiotelefon, prin relee proprii, securitatea n-a îndraznit s-o întrerupa, asa ca am cerut noi sa opreasca pomparea de propilena si etilena. Noaptea din 21 spre 22 decembrie a fost de asemenea deosebit de linistita, fara împuscaturi. Aproape trei zile Timisoara a fost complet izolata de restul tarii, într-o liniste totala, la propriu si la figurat. |ncepând cu seara lui 22 decembrie au început din nou împuscaturile si isteria teroristilor. Urmatoarele trei nopti au fost de groaza, de câteva ori a trebuit sa ne culcam la podea din cauza intensitatii cu care se tragea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odata cu anuntarea executarii sotilor Ceausesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se ca teroristii au abandonat lupta odata cu executarea sefului lor. Atunci am rasuflat usurati si nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul executiei si nu capturarea lor cum era logic. Astazi stim ca ei au fost prizonieri în unitatea militara din Târgoviste înca din dupa amiaza zilei de 22 decembrie.

5. Întrebari cu raspunsuri amare.
De ce s-a tinut secreta capturarea sotilor Ceausescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecati în cinzeci si cinci de minute si executati imediat? Poate ca daca în acest timp n-ar fi fost ucisi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai multi decât înainte de arestarea lor, nu ar fi aparut aceasta întrebare. Nu era normal ca imediat dupa capturarea lor sa se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate, desigur cu masurile de rigoare privind locul detentiei? Stia Ceausescu ce se întâmpla în tara cât timp a fost arestat? Evident ca nu, fiind complet izolat. Daca acesti “teroristi“ erau considerati fideli lui Ceausescu, de ce nu s-a cerut acestuia sa le ordone sa se supuna noilor comandanti numiti chiar de el, de exemplu generalului Stanculescu? Care a fost misiunea acestor “teroristi”? Logic trebuiau sa-si salveze seful si sa-i anihileze pe liderii care conduceau revolta. N-au încercat sa faca nici una din cele doua, dovada ca nici macar nu au tras în directia balconului Operei din Timisoara sau cladirii Comitetului Central, unde se aflau liderii revoltei. Dupa douazeci de ani înca se mai vad urmele gloantelor din jurul geamului de la podul cladirii din fata Operei destinate ”teroristului” care începuse “sa traga“ de acolo, dar nici un glont n-a lovit fata cladirii Operei. Paradoxal dar logic, întreaga comportare a acestor “teroristi fideli lui Ceausescu“ ne duce la concluzia ca aveau doua scopuri: a) sa faca legitima în fata poporului noua conducere, “care si-a riscat viata“ în timp ce fortele fidele lui Ceausescu trageau “din orice pozitie” si b) uciderea sotilor Ceausescu ca singura solutie pentru oprirea carnagiului. Se pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemata populatia civila, neînarmata sa apere televiziunea si alte cladiri publice contra “teroristilor”. Normal si logic era sa se faca apel populatiei sa paraseasca strazile când se lasa întunericul pentru a usura actiunile armatei împotriva “teroristilor”. Spre onoarea sa generalul Guse a propus-o, dar Iliescu s-a opus.

Fotot. Revolutie 1989

În realitate tocmai asta se urmarea ca armata sa nu poata actiona, iar ”teroristii” sa se poata deplasa si camumfla mai usor printr-o multime dezordonata de oameni, iar efectul actiunii lor era mai amplu si mai senzational. În plus daca ar fi ramas numai armata sa se lupte cu “teroristii”, liderii militari ar fi putut avea pretentii privind preluarea puterii, cel putin în prima etapa. De altfel liderii militari au început sa colaboreze cu revolutionarii reprezentati, cu de la sine putere, de Ion Iliescu înca în dupa amiaza de 22 decembrie. Militia, Securitatea si trupele de securitate s-au subordonat armatei înca din 17 decembrie, odata cu lansarea consemnului ”Radu cel Frumos”, care însemna stare de razboi.

Foto.Ion Iliescu cu Nicolae Ceausescu la joacaFotot. Ion Marcel Ilici Iliescu unul din autorii loviturii de stat din 1989

Foto. Iliescu la joaca cu Ceausescu…apoi Iliescu ucigasul lui si artizanul loviturii de stat.

De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroristii“ USLA (Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista) care prin comandantul ei col. Ardeleanu s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu înca din 22 decembrie? Erau 1600 de luptatori antrenati exact pentru a lupta împotriva “teroristilor”, incomparabil mai eficient decât armata. Nu numai ca n-au fost utilizati dar s-a încercat sa se sugereze ca tocmai ei ar fi “fidelii teroristi ai lui Ceausescu”, atragându-i în seara de 23 decembrie într-o capcana în fata Ministerului Apararii, unde cele trei transportoare blindate usoare chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar echipajele, inclusiv seful de stat major colonelul Trosca, omorâte si lasase în strada trei zile, ca o dovada ca teroristii exista. Aici “regizorul” macelului este cunoscut: proaspatul ministru al apararii Nicolae Militaru. Cazul uslasilor omorâti merita analizat. Sa presupunem ca generalul Militaru a dorit în mod sincer sa curete zona din fata ministerului de “teroristi“ si masacrarea uslasilor chemati în ajutor a fost un accident, o eroare umana. Daca este asa de ce uslasii raniti au fost lasati sase ore fara sa le fie acordat primul ajutor? De ce timp de trei zile trupurile celor opt uslasi ucisi au fost lasate în strada, sub paza militara, cu inscriptia “teroristi“, pentru a fi batjocorite de populatia din zona si prezentati ca “teroristii fideli lui Ceausescu“ la televiziune? Este evident ca n-a fost eroare sau accident, ci o crima cu premeditare cu scopul de a manipula populatia în directia dorita. Asadar cei din Ministerul Apararii, aflati în jurul generalului Militaru, printre care si generalul Stanculescu, au stiut în mod cert, în 23 decembrie, ca “teroristii“ nu sunt asa zisele trupe speciale fidele lui Ceausescu. Au omis oare cei doi generali sa-i spuna lui Ion Iliescu acest lucru? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate, al caror comandant gen. Chitac de aemenea s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu în aceeasi seara de 22 decembrie. Tot pentru a sugera ca si aceste trupe ar fi fidele lui Ceausescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când elevii scolii de ofiteri de securitate chemati în ajutor au fost întâmpinati cu foc si macelariti. Pentru ca nu stim cine au fost “teroristii“, nefind capturat, mort sau viu nici unul, stim în schimb cine a beneficiat de actiunile lor. |n criminalistica exista o regula când are loc o crima cu autor necunoscut, cercul suspectilor începe de la cei care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe urma actiunii “teroristilor“ este cea care a ajuns în cea mai înalta pozitie din stat, adica Ion Iliescu.
În 21 decembrie, fiind în Piata Operei din Timisoara, am auzit cu urechile mele pronuntându-se numele Iliescu ca posibil înlocuitor al lui Ceausescu. M-am întrebat de multe ori, dar n-am reusit sa aflu, cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu treizecisisase de ore înainte ca el sa apara la televizor. Daca am afla una din enigmele revolutiei ar fi clarificata. În 22 decembrie, în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui Mircea Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”, a aparut si generalul Militaru în uniforma, si care primul, îl anunta pe Iliescu sa vina la televiziune. Locuitorilor Timisoarei le era cunoscut numele înca în urma cu o zi, acum era facut cunoscut în toata tara. De ce primul civil care a intrat în Ministerul Apararii în seara de 22 decembrie a fost Ion Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru? Cum a reusit apoi Ion Iliescu sa-i convinga pe ceilalti generali prezenti acolo sa accepte reactivarea si numirea ca ministru al apararii pe generalul Militaru? Românii au un proverb: “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti“.
Mai sunt câteva coincidente interesante. Din 1984, când a fost “trecut“ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul select al Primaverii, nu a mai iesit în evidenta pâna în dupa amiaza de 22 decembrie, când Ceausescu fusese abandonat în plin câmp. N-a semnat nici scrisoarea celor sase, n-a fost nici la mitingul din 21 decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi fost sfatuit sa ramâna în rezerva. Încercarile de declansare a revolutiei au avut loc în Iasi (esuata) si Timisoara, orase în care era cunoscut. A fost cinci ani student la Moscova, timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a deveni un adevarat homo sovieticus si pentru a fi evaluat ca potential. În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov cu scopul de a obtine ajutorul acestuia pentru debarcarea lui Ceausescu. Gorbaciov a spus ca aceasta este o problema suta la suta româneasca si ca el nu se implica, ca vârful PCR-ului trebuie retezat, dar partidul trebuie sa ramâna principala forta politica în România. Brucan a obtinut totusi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din partea lui Ceausescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale corespondentului de la Bucuresti al publicatiei Pravda, ceea ce a permis si schimburile de informatii. Constantin Plesakov, care aminteste despre aceasta întâlnire în cartea sa “There is no freedom without bread! 1989 and the Civil War that brought down communism“, editura Farrar, Straus and Giroux, NY, 2009, spune însa ca Gorbaciov în 1989, era mai mult un, “King Lear“ decât un “King Richard“ (pag. 213). KGB-ul se distantase de el pentru ca permisese destramarea lagarului comunist. Chiar daca Gorbaciov a dat asigurari ca nu se va implica, nu însemna ca va face acelasi lucru si KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul sa se implice în rasturnarea lui Ceausescu? Un singur motiv: sa propulseze la putere un lider prosovietic, prin care sa-si protejeze interesele în zona, cel putin pâna Rusia îsi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion Iliescu reprezenta prototipul ideal; avea o origine “sanatoasa“, si-a facut studiile universitare la Moscova, a dovedit calitati de lider înca de atunci, avea o aura de oponent a lui Ceausescu. Se putea realiza aceasta fara varsare de sânge? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului si ultima dupa întâlnirea de la Kremlin dintre Ceausescu si Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O parte a discutiei dintre cei doi lideri este redata de Constantin Plesakov în cartea sus amintita. Ceausescu începe prin a întreaba daca stie ce a spus Lenin în 1903, la care Gorbaciov raspunde nu, cu un aer plictisit. “Nu conteaza cât de putini suntem, noi trebuie sa tinem steagul sus“ da Ceausescu raspunsul. În continuare Ceausescu se arata îngrijorat de soarta “tovarasului Honecker“ (liderul comunist din R.D.G – Republica Democrata Germana, n.r.), aflat sub ancheta penala, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi soarta acestuia. Gorbaciov îi raspunde ca habar n-are, schimba subiectul începând sa faca aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educatie si cultura al poporului român, insistând pe faptul ca trebuie insa facute urgent schimbari. Întâlnirea se termina fara nici un fel de promisiuni de schimbari din partea lui Ceausescu. Aceasta întâlnire esuata s-ar putea sa fi decis KGB-ul sa actioneze în varianta Timisoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria. Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silita din casa parohiala, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la Budapesta si l-a anuntat ca Ungaria a contactat ONU în legatura cu Tökes Laszlo si ca parlamentul maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinta cerea sa nu-l evacueze. Totusi, desi era logic ca va face valuri, hotarârea de evacuare a fost emisa în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo si-a chemat enoriasii sa se adune în 15 decembrie (Plesakov, pag. 216). Deci manevra cu Tökes a fost premeditata si la ea au contribuit agentii KGB infiltrati în securitate. Data exacta când vor începe tulburarile fiind cunoscuta cu o saptamâna înainte a permis ca agentii provocatori sa fie la timp si-n locul stabilit.
Era absolut necesara uciderea Ceausesti-lor? Se pare ca prin uciderea lor s-au atins si urmatoarele trei obiective: a) Razbunarea lui Iliescu pentru marginalizarea sa, b) Executarea unui tradator. Din punctul de vedere al KGB-ului Ceausescu era un tradator pentru ca n-a executat ordinul comandantului suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968, c) Prima dovada de loialitate din partea lui Iliescu. Dar si generalii implicati în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzati. Liderii militari n-au avut curajul sa se opuma scoaterii armatei în strada, sa-l traga de mâneca pe Ceausescu atragându-i atentia ca armata nu poate trage în proprii ei cetateni, chiar “huligani“ fiind.
S-ar putea spune ca toate acestea sunt simple supozitii si insinuari, ca realizarile noii conduceri instalate in 1989 conteaza. Dar nerealizarile? Sa amintim câteva “scapari“ cu caracter antinational doar din domeniul politicii externe, principala atributie a presedintelui, pe care le formulam sub forma unor întrebari.
De ce s-a acceptat recunoasterea independentei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova? Nu stia presedintele ca dupa revenirea Basarabiei la patria mama în 1918, Uniunea Sovietica a înfiintat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de pod pentru pretentiile emise în 1940? Nu stia presedintele ca în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la Basarabia, care a disparut de pe harta în urma acestei recunoasteri, si nu la Moldova? Nu stia presedintele ca exista o provincie româneasca cu numele Moldova? Ca noul stat independent s-ar putea sa pretinda integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a si întâmplat sub presedintele Voronin?
De ce s-a refuzat, în 1991, propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mama? (vezi Curentul International, 10 septembrie 2009). La aceasta întrebare Ion Iliescu a raspuns, într-un interviu, ca nu erau conditii, ca Armata a XIV-a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin Plesakov în cartea sa susamintita (pag. 220) reda discutia dintre ambasadorul SUA la Moscova Jack Matlock si ministrul adjunct de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie 1989, în urma difuzarii informatiei, transmise de Radio Bucuresti în 23 decembrie, ca pâna la acea data sunt 70.000 – 80.000 de morti si 300.000 de raniti în România (înca o manipulare). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul american îl întreaba pe ministrul rus, daca nu ar exista o posibilitate ca Rusia sa ajute cu trupe militare FSN-ul împotriva fortelor loiale lui Ceausescu. Raspunsul a fost ca Rusia a renuntat la doctrina Brejnev de interventie armata în tarile din sfera sa de influenta si ca nu va interveni. Astazi avem însa doctrina Putin, în urma trecerii recente prin Duma a initiativei legislative a presedintelui Mevdeev, care autorizeaza armata rusa sa intervina oriunde în lume unde un cetatean rus este amenintat, mult mai agresiva ca doctrina Brejnev.
De ce presedintele a acceptat sa participe si sa ia cuvântul la prezenterea finala a Raportului Comisiei Wiesel din 11 noembrie 2004? Dupa greseala numirii ca presedinte al acestei comisii a unui antiromân declarat si acceptarii ca din aceasta comisie sa faca parte numai evrei si câteva cozi de topor cu nume românesti, rezultatul fiind ca, în loc de o analiza impartiala, a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului razboi mondial, a iesit un act de acuzare jignitor la adresa românilor, putea evita prezenta sa la final, care a echivalat cu acceptarea raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în parlament, asa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate se citeaza acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion Iliescu !!.
Numele de cod al declararii starii de razboi în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos“, un domnitor unealta a turcilor, fratele marelui domnitor Vlad Tepes, mort eroic pentru tara sa. Presedintele Ion Iliescu a avut oportunitatea istorica sa refaca România Mare, sa aduca prosperitate românilor si sa fie un conducator de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Tepes. A ratat ambele oportunitati, asa ca va intra în istoria românilor ca un presedinte din categoria lui Radu cel Frumos.
(Decembrie 2009, Newark, Delaware, SUA)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.