Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors