Un dezinformator despre Dan Puric

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

alexandra-iulia-zarnescusite

Un dezinformator despre Dan Puric

Autor: Alexandra Zarnescu

 

 

 

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“!
Dumnealui este foarte supărat pe d-l Dan Puric, marele artist şi reper cultural (şi nu cred că aceste cuvinte vor cădea în derizoriu, deşi sunt repetate inclusiv de „elitele româneşti care asistă pasive şi laşe“), faţă de care simte o mare dezamăgire pentru că acesta „a devenit bisericos“ şi „a căzut în misticism“. Parcurgând rândurile şi încercînd să-i descifrezi ideile, nu poate decât să te apuce sila văzând cât se chinuie autorul să extrapoleze, să mistifice şi să interpreteze – aşa cum vrea el – cuvintele d-lui Dan Puric. Pe măsură ce-i hăcuieşte textul după bunul său plac, d-l Herald se întreabă retoric: „Cine-l recunoaşte în aceste declaraţii stupide pe strălucitorul Puric?“, referindu-se la ideile expuse în cartea Cine suntem.
Evident, stupiditatea aparţine exclusiv d-lui Herald, care-i trunchiază textul doar ca să îi iasă lui pasienţa. Ar fi prea mult să iau fiecare frază şi să o „traduc“ după o logică de bun simţ; mi-ar lua prea mult timp, iar adăugirile ar fi inutile pentru că, oricum, cei care au bunăvoinţa şi capacitatea să asculte şi să înţeleagă cuvântările pline de însemnătate ale d-lui Dan Puric înţeleg foarte bine şi demersurile dubioase ale autorului articolului. Ţin, totuşi, să „traduc“ o afirmaţie a acestuia, care a pierdut – voit! – sensul celei originale, distorsionând grotesc spusele d-lui Dan Puric din cartea sa Cine suntem: „Mai departe aflăm lucruri de toată groaza. Aflăm că piese de teatru regizate de Puric, precum Don Quijote de Cervantes, au fost puse în scena în aşa fel încât să aibă… mesaj anticomunist! Probabil vom afla, curând, că şi în teoria relativităţii există un mesaj anticomunist şi că Einstein a creat-o pentru a lupta împotriva lui Stalin.“ D-lui Herald îi place să folosească termeni şocanţi (de ex., „groaza“), dar nu conştientizează că, prin expozeul său lipsit de logică, profund incert şi frecvent contradictoriu, ne provoacă sila puternică. El acceptă ideea că actorul/regizorul a pus în scenă o piesă clasică, interpretată într-o viziune proprie – pentru că, în teatru şi în artă, în general, îţi poţi permite să faci acest lucru, să reinterpretezi, să dai alte nuanţe, să te laşi îmbrăţişat de inspiraţie. Aceasta este chiar esenţa creaţiei artistice! Dar băşcălia sa inutilă continuă, pentru că îi aduce – hodoronc-tronc – în ecuaţie pe Einstein şi Stalin, fără să aibă vreo legătură cu ideea analizată; totuşi, cu puţină bunăvoinţă putem găsi un corolar pentru paralela trasă de păr a d-lui Herald. Îl sfătuiesc pe d-l Herald să se informeze în privinţa paralelei şi, totodată, a simbozei dintre fizică (cuantică) şi filosofie; ar fi foarte surprins de valenţele pe care fizica le capătă din perspectivă filosofică şi, cine ştie, poate chiar ar reieşi de acolo tocmai faptul că Einstein – un inspirat al secolului trecut, cu o minte luminată de divinitate (cel puţin atunci când era în plin avânt ştiinţific) –, s-ar putea lupta, în sensul ideologic, cu o altă minte, şi ea inspirată, dar la polul opus, de tenebre şi vodkă – cea diabolică a lui Stalin. Prin această băşcălie, autorul se dă de gol, fie că nu prea ştie ce doreşte să ne transmită, fie că încearcă să pervertească semnificaţia cuvintelor rostite de „dezamăgitorul“ Dan Puric, pentru că, în final, nu se mai înţelege nimic: artistul îşi arogă dreptul – al lui ca artist! – de a interpreta o operă clasică şi, ca orice piesă clasică, are caracter universal şi rămâne actuală pentru eternitate; dar, vine el, Herald, imediat cu băşcălia, aducându-i pe Einstein şi Stalin în ecuaţie!
Revin la introducerea articolului cu pricina, unde mi se pare că d-l Herald îl acuză mascat pe Dan Puric de „segregaţionism“ al „raselor de pe alte continente“, pentru că „luptă împotriva triumfalismului sterp al unor aşa-zise valori europene, noţiune strict segregaţionistă s…t“. Forţând ideea d-lui Herald, am putea spune că „noi“, românii, îi segregăm pe ceilalţi prin năzuinţa conducătorilor care ne-au impus ideea aderării la Uniunea Europeană – matca geografică şi culturală din care provenim şi la care, cică, este necesar să ne întoarcem (deşi, din punct de vedere istoric şi antropologic, situaţia stă exact invers!). Adică, am putea spune că, dorind să aderăm la U.E., îi segregăm, spre exemplu, pe americani, pentru că ignorăm posibilitatea de a adera, în paralel, la federaţia americană, ori pe arabi, pentru că nu am luat în considerare alăturarea la Uniunea Ligii Statelor Arabe din Golf, implicit şi la nivel cultural. Îndeosebi acum ne-ar fi de folos băncile arabe – căci ele nu percep dobînzi! –, pe care să le fi opus împovărătorului Fond Monetar Internaţional, care a provocat ruinarea tuturor ţărilor care au acceptat directivele F.M.I. şi s-au împrumutat la el (vezi şi John Perkins, Confesiunile unui asasin economic)!

Perversitate prin denaturarea ideilor
Iată încă un motiv să ne punem cenuşă în cap, pentru că dovedim, încă o dată, mai mult sau mai puţin vădit, faptul că suntem intoleranţi, segregaţionişti, rasişti, plini de prejudecăţi faţă de alţii de pe alte continente, pe lângă nenumărate alte idei preconcepute de care ne facem vinovaţi – conchide Ioan Herald. Este invariabil pervers modul cum încearcă Ioan Herald să ia cuvintele din context şi să le reinterpreteze: domnul Puric nu vede cu ochi buni aderarea României la U.E. (şi îmi permit „obrăznicia“ să adaug că nici un om întreg la minte nu ar putea să aprecieze aderarea ca un fapt pozitiv, aşa cum este considerată ea în prezent), dar artistul ar deveni „labil“ – după Herald, fiindcă se „întoarce cu 180 de grade“ –, spunând „Occidentalii ne civilizează, ne aduc administraţie performantă!“; asta nu înseamnă că fandaxia numită Uniunea Europeană nu ar avea şi ceva bun în ea: e o realitate dureroasă, pe care tot poporul o resimte şi o deplânge – ne-am pierdut simţul disciplinei, al loialităţii, al seriozităţii şi al respectului civic la toate nivelurile, de la individul atomizat faţă de autorităţile statului, la administraţie faţă de cetăţenul pe care trebuie să-l slujească, nu să-l subjuge. Din acest punct de vedere, ţările cu vechime în U.E. stau mult mai bine şi am putea să ne aliniem lor, ca standard de organizare administrativă şi de atitudine civică – semne distinctive ale civilizaţiei.
E chiar aşa de greu de înţeles?!? Vedeţi de ce d-l Dan Puric nu este extremist? Pentru că e capabil să discearnă binele de rău şi să ia ce-i bun, chiar şi de acolo unde răul este predominant, aşa cum, de altfel, Ioan Herald atrage atenţia că nici măcar „comunismul“ nu a fost absolut malefic, deoarece a adus şi anumite lucruri pozitive. Şi aici el are dreptate. Dacă am fi păstrat rigoarea şi ordinea pe plan civic şi toate industriile (la unele dintre ele fiind chiar campioni mondiali) pe care „binevoitorii“ le-au falimentat deliberat ca să şi le aproprieze, în loc să aplaudăm venirea ciumei „investitorilor strategici“, care le-au feliat şi şi le-au împărţit între ei, aşa cum hienele înfometate devorează hoitul vreunui animal ucis, atunci am fi avut alt statut şi, probabil, că ne-am fi păstrat şi demnitatea.
D-l Herald este foarte pornit împotriva Ortodoxiei, cu tot ce înseamnă ea: cler, credincioşi, instituţia Bisericii, doctrina, icoane etc. Dacă s-ar fi născut în altă ţară şi ar fost de un alt rit, ne-am fi închipuit că ar fi fost victima unor abuzuri în copilărie, comise de vreun rătăcit în haine preoţeşti, dar sunt convinsă că nu este cazul. Altfel, nu găsesc o explicaţie dispreţului său faţă de credinţa şi instituţia Bisericii – două noţiuni distincte, chiar dacă sunt conexe! În viziunea sa, gestul de a săruta o icoană este o manifestare a bigotismului şi este de un tragism fără margini! De altfel, revoltatul Herald îl „omoară“ pe d-l Dan Puric, în sens metaforic, desigur, pentru căderea lui în… credinţă! Deşi îi recunoaşte d-lui Dan Puric elocinţa, erudiţia, talentul oratoric, cultura şi capacitatea de a transmite emoţii profunde, „dezamăgitul“ Herald i le anulează automat pentru că s-a apucat să „pupe icoane“.
Ceea ce provoacă repulsia (ca să nu mă repet zicînd sila) cititorului este faptul că Ioan Herald, care are un stil prea agramat pentru cît este de arogant, citează din Noul Testament (Matei, 26, 40): „Apoi Isus a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi le-a zis: s…t“. Tonul supurează de îngâmfare, fapt care reiese şi din exprimarea plină de emfază şi de suficienţă „dragă Puric“, pe care o iterează de câteva ori. Nu numai că se crede în măsură să ne explice nouă, habotnicilor superstiţioşi şi înapoiaţi, cum stă treaba cu semnificaţiile subtile ale Bibliei, dar mai şi scrie greşit numele Mântuitorului: „Isus“ în loc de „Iisus“. Sigur, am putea să dăm vina pe dactilografă, dar nu e cazul. Ceea ce este cu adevărat sinistru este faptul că, deşi citează, şi nu de oriunde, ci din Cuvântările Apostolilor, nu e în stare să copieze corect un simplu citat! Mândria este cel mai grav păcat şi ştim ce a păţit primul care a căzut în el: a fost izgonit din Rai şi a devenit exponentul maleficului, duşmanul lui Dumnezeu. Aproape la fel de grea este pedeapsa pentru un simplu om în viaţa sa pământeană: cade în dizgraţie şi se face singur de râs, în virtutea proverbului „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul“. Şi, culmea, tocmai el îl mustră pe Dan Puric: «Admiraţia de sine se manifesată la Puric printr-un enciclopedism sufocat (sic; poate voia să scrie „sufocant“ – nota mea – A.Z.). Autorul dă citate fără număr s…t încît(,) la un moment dat(,) gîndirea lui originală este sufocată de gîndirea celor pe care el îi citează. Un hipererudiţionism pletoric consumă substanţa cărţii…» etc. etc.!
Dar nu e singura dovadă de penurie de sau inconsecvenţă în argumentaţie. Astfel, îi reproşează d-lui Dan Puric faptul de a se fi „făcut ecoul popimii ortodoxe române(,) care a primit ortodoxia de la ruşi(,) după anul 1100(,) şi nu de la Sfântul Andrei(,) la anul 200“ (sic). Ce să înţelegem de aici: că Sfîntul Apostol Andrei, supranumit „întîiul chemat“ tocmai pentru că fusese primul discipol – dintre cei 12 apostoli – al lui Iisus Hristos, nu ar fi fost contemporan cu Iisus, ci, dimpotrivă, ar fi trăit pe „la anul 200“? Sau că ar fi trăit circa 200 de ani şi abia „la anul 200“ i-ar fi creştinat pe români?! Sau că, d-l Herald fiind un ateu pervers, a scris intenţionat greşit „la anul 200“, ca să ne facă pe noi să recitim mai cu atenţie Istoria creştinismului? Dar nu cred că trebuie să-l suspectăm pe d-l Herald de asemenea subtilităţi mefistofelice! Pentru că unul care scrie anapoda, ca în propoziţia „..Ordinul Templierilor a fost exterminat şi ei au fost ucişi cu toţii“ – în loc să scrie normal, corect şi laconic, româneşte, „Ordinul Templierilor a fost interzis, iar ei exterminaţi“ –, în mod evident, nu poate fi nici măcar corect în exprimare, darămite subtil în gîndire!

„Heraldul“ face apologia lui Lenin-Nobilu’
şi lui Stalin-Ortodoxu’

Acelaşi Ioan Herald se cocoşează în temeneli faţă de „mama“ Rusia, care ar fi rămas, tot timpul, „pravoslavnică“, răspunzând, buluc, la chemarea lui Stalin. Şi, ca să vedeţi cum îşi dă singur cu stângu’n dreptul, d-l Herald ridică în slăvi „martiriul copiilor ruşi“, sacrificaţi pe patrioticul front antihitlerist! „Prin celebra lui cuvîntare din 1941(,) Stalin a ridicat la luptă Rusia în numele apărării credinţei creştine ortodoxe şi 30 de milioane de soldaţi ruşi (tineri în cea mai mare parte a lor) au căzut pe câmpiile de luptă în numele apărării Rusiei pravoslavnice“ ssubl. d-lui Herald! – n.m., A.Z.t! I-auzi brîul! Asta înseamnă că mustăciosul criminal scelerat, despre care mulţi susţin că ar fi fost mai malefic decât Adolf Hitler – prin numărul de victime, prin modalităţile de tortură şi prin înscenările proceselor politice de condamnare la moarte –, era un bun credincios, mânat de sentimente creştine. Adică, după ce, de la 1920 la 1941, Biserica Ortodoxă Rusă a fost, practic, scoasă în afara legii de către statul sovietic ateu, după ce bisericile, în cvasitotalitatea lor, au fost transformate în grajduri şi în depozite, iată că, subit, după 20 de ani, fostul seminarist ortodox (cu origine iudaică!), Iosif Vissarionovici Stalin, ar fi redevenit ortodox din ateu feroce. Mare minune mare!
Dacă tot neagă importanţa credinţei şi a religiei, atunci d-l Herald ar trebui să-şi dea seama că tocmai această realitate atestă faptul că religia poate fi o unealtă de manipulare a prostimii – cum a făcut şi marele impostor Stalin, „Învăţătorul popoarelor“! Asta nu înseamnă că un adevărat credincios ar recurge la aşa ceva, ori că religia e strict inventată ca să manipuleze masele. Dacă se întâmplă astfel – şi, din păcate, se întâmplă –, nu are de-a face cu scopul ei real.
Dar  este de notorietate faptul că sovieticii îşi îmbătau soldaţii – printre cei mai prost instruiţi şi comandaţi, căci toţi marii comandanţi ai Armatei Roşi fuseseră împuşcaţi sau trimişi în gulag de Stalin! – şi-i trimiteau pe post de carne de tun, ştiindu-se dinainte urmarea, fără să le pese de ea. Este atestat în anale că mulţi dintre ei au murit de băutură şi de frig, nu în luptă dreaptă, pe front şi în nici un caz în apărarea Ortodoxiei: pentru că sistemul sovietic fusese impus ca sistem eminamente ateu de către „bolşevicii“ lui Lenin, iar ce-o fi spus „tătucu’“ nu era decât un joc propagandistic. Dar d-l Herald se face că uită – ceea ce e foarte grav, căci vrea să ne ţină, în continuare, de proşti! – că „legendarul curaj patriotic“ al trupelor sovietice era dictat de batalioanele N.K.V.D., care veneau în urma trupelor de linie, cu mitralierele în poziţie de tragere, ca să-i „încurajeze“ pe soldaţi cu eventualele gloanţe trase în spatele lor dacă nu înaintau „glorioşi“, până la Berlin! Apoi, să ne amintim că, dintre nenumăratele divizii sovietice trimise de Stalin „să apere Ortodoxia“, s-a desprins Armata comandată de generalul Vlasov, care a trecut la germani, ca să lupte împotriva comunismului instaurat de „conducătorul popoarelor“, Iosif Vissarionovici Stalin – pe numele său de iudeu khazar, Djugaşvili. Haideţi, d-le Herald, doar nu credeţi şi în Moş Crăciun; adică, pardon, Moş Gerilă! „Lenin a fost nobil rus“, mai scrie, senin, d-l Herald, ca să-i dea celui mai mare terorist revoluţionar o ascendenţă ilustră! Nu, nu era „nobil rus“ – cum pretinde, apologetic, Ioan Herald –, ci fiul-avocat al unui harnic funcţionar de stat, înnobilat pentru serviciile aduse ţarismului – ceea ce este altceva! –, iar ca supus „rus“ nu era decît cu numele, în realitate el fiind o corcitură de etnii cu mult mai îmbîrligată decât Obama. Se pare că, în privinţa biografiei lui Lenin, d-l Herald a rămas cu lectura la manualul Istoria P.C.U.S.! Oricum, Lenin nu manifesta decît cel mai profund dispreţ pentru poporul rus, pe care-l considera nărod, spunînd, literalmente, că ruşii sunt nişte tîmpiţi buni de manevrat. Şi, evident, au şi fost nişte tîmpiţi la scară continentală şi istorică, de vreme ce au suportat, timp de peste şapte decenii, să fie conduşi de alogenii aduşi de Lenin şi Troţki, care au experimentat pe ruşi „comunismul“ lor, aşa cum l-au născocit şi aplicat ei, nefastul cvintet Lenin, Buharin, Zinoviev, Troţki şi Stalin!

Ioan Herald antiromân şi pupă-n-curist

Din acest schizoid stil rezultă faptul că Ioan Herald se foloseşte de numele domnului Dan Puric în încercarea perpetuă de emasculare a poporului român prin propaganda anti-românească şi inocularea ideii că suntem inutili, invizibili, incapabili etc. Culmea penibilului heraldesc este că nici măcar pe turci nu i-am fi învins vreodată: „Un pic megalomani, nouă românilor ne place să credem că suntem cei care au ţinut piept valului otoman. Uite că nu suntem noi ăia!“ Dacă şi noi, românii, suntem megalomani, atunci cum sunt francezii, care niciodată nu se sfiesc să-şi afişeze aroganţa în faţa oricui, din orice motiv, fără ca, măcar, să se remarce prin victorii în războaie?! (Evident, cu excepţia celor napoleoniene, dar Bonaparte era… corsican de origine italiană). Analizînd contextul, de la început la sfârşit, te trezeşti total indus în eroare (şi oroare!): ce căutau otomanii, în 1941, în război cu ruşii – că asta reiese din paragraf?! Păi, cum, în 1941, sovieticii se luptau cu turcii-otomani?! Turcii nu s-au mai numit otomani de când a căzut Imperiul Otoman, în 1918. În realitate, lupta se ducea între U.R.S.S. şi Germania hitleristă – aliata ei până la 22 iunie 1941! –, care Uniune Sovietică s-a aliat, de nevoie, cu „Aliaţii“, deci cu duşmanii ei de până mai ieri, capitaliştii anglo-americani – cu care, după 1947, vor fi în „Război Rece“ până în 1989 (care a fost înlocuit cu „Pacea fierbinte“ americană). Or, ca să-i confunzi pe turcii din 1941 cu Otomanii e ca şi cum i-ai confunda pe italieni cu romanii Imperiului Roman. (Apropo, d-le Herald, particula „Or,“, în poziţia de mai sus, se scrie aşa, „Or,“, cu virgulă după ea, şi nu „Ori“, cum scrieţi dvs.! Apoi, între parantezele rotunde, v-am băgat şi virgulele care lipsesc şi pe care nu le-aţi pus, evident, doar  ca să faceţi economie de spaţiu tipografic şi nu cum ar crede unii, că nu aţi avut destule).
Dar, revenind la oile noastre: de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de tinerii ruşi care au murit în luptele cu „otomanii“/Aliaţii ş.a.?! Ruşilor le pasă de genocidul din Moldova, pe care l-au făcut cu mâna lor, de milioanele de români strămulate în Siberia, de copiii români ajunşi orfani – tot de mâna lor – în Transnistria, care sunt trimişi în şcoli de handicapaţi pentru că vorbesc limba română?! Nu avem, deja, destule griji pe cap, trebuie să ţinem doliu naţional şi după unii care ne-au vrut răul de când s-au pripăşit pe meleaguri europene? Nu-i suficient că sunt alţii care ne pun la plată pentru nişte făcături istorice, la care, poate, mă voi referi cu altă ocazie, trebuie să-i mai deplângem şi pe „bieţii“ tineri ruşi căzuţi la datorie? A lor, nu a noastră!
Stimate domn Herald, pupincurismul faţă de ruşi nu numai că e expirat, dar nici nu ştiu dacă a existat vreodată. „Ceauşismul“ s-a caracterizat prin tendinţa de detaşare faţă de Moscova şi a constituit, în cadrul „comunismului“, etapa cea mai fertilă a României postbelice, chiar dacă, sub aspect ideologic, a trebuit să plătească tributul istoric sistemului totalitar instaurat de ruşi. Pardon, de Lenin! Nu ceauşismul este detestat de artistul Dan Puric, ci, dimpotrivă, „comunismul“ adus şi impus de iudeo-kominterniştii veniţi pe tancurile sovietice. Nu „comunismul“ pragmatic, acţional, care a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră (a cărui idee exista încă de pe vremea lui Cuza!), Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, SIDEX-ul etc. etc., este dezavuat de omul de cultură Dan Puric, ci „comunismul“ stalinist care a pervertit spiritualitatea românească – spiritualitate arhimilenară denaturată, acum, în plus, inclusiv de anti-cultura occidentală, în esenţă satanistă, care a invadat România sub oblăduirea guvernanţilor postdecembrişti.
Încă o interpretare perversă a spuselor d-lui Dan Puric: îi impută acestuia „o ură feroce“ faţă de ruşi şi susţine că „îi jigneşte gratuit“, dar nu are bunul simţ să-l citeze atunci când face precizarea clară că nu are nimic împotriva ruşilor, care sunt fraţii noştri întru suferinţă, ci împotriva „sovieticilor“, adică a esenţei celei mai urâte impuse poporului rus de alogenii cocoţaţi la conducerea U.R.S.S. prin aşa-zisa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în conducerea căreia respectivii alogeni deţineau 99 la sută – proporţie care a rămas, neschimbată, multă vreme, şi în conducerea Comisariatelor sovietice! Nu-i voi da indicii unde să găsească citatul, îl las să-l caute singur.

„Heraldismul“ ca filosofie a chibritului

Articolul abundă de filosofia chibritului, de genul „în România a fost ceauşism, nu comunism“ – idee cu care nu mai are sens să ne pierdem timpul, chiar dacă el găseşte – greşit – că ceauşismul era mai rău decât „comunismul“. Dar îndrăzneşte, perfid, să ne rusifice până în măduva oaselor: „Mai bine de un sfert din sângele nostru pur latin este slav şi o treime din cuvintele limbii noastre sunt de origine rusă (sic)“. Nu a zis nimeni că sângele nostru e „pur latin“, în primul rând pentru că singurii strămoşi importanţi şi mulţi sunt daco-geţii (vă mai amintiţi de amărăştenii ăia beţivi şi înapoiaţi, de pe Columna lui Traian?!), iar invadatorii Imperiului Roman erau scursuri mercenare de pe tot cuprinsul imperiului, în special celţi. În virtutea acestui fapt, îmi exprim regretul că, atunci când vine vorba de unitate şi mândrie naţională, nu ne asemănăm mai mult cu irlandezii! Latinii erau doar cei din Latium, o castă aparte, care se considerau superiori „romanilor“ (adică tuturor „cetăţenilor“ Imperiului Roman, indiferent de etnie, de neam), cei care-i trimiteau pe „romani“ la luptă şi la furat, ca să le aducă lor bunătaţile prădate. Plus că tema „latinizarii/romanizării“ Daciei mai stă în picioare doar sprijinită de ignoranţa d-lui Herald, căci este tot mai mult contestată, acum, demolîndu-se toate argumentele pseudo-ştiinţifice cu care am fost noi spălaţi pe creier timp de peste un secol: Dacia a fost ocupată în proporţie de doar circa 14 la sută de soldaţi „romani“ recrutaţi de pretudindeni din Imperiu, care vorbeau orice altă limbă, dar nu latina, „vulgara“ – sau, cel puţin, nu atât de fluent şi de sistematic încât să permită convertirea întregii populaţii daco-gete la „latinism“, în mai puţin de un secol, cât s-au chinuit ei să rămână pe acest teritoriu, ferindu-se de ciomegele „ciobănaşilor“, ale dacilor din Dacia liberă, rămasă necucerită în proporţie de 86 la sută! Cât despre „simpatia“ reciprocă dintre români şi aproape toate popoarele slave, în frunte cu ruşii, e ridicol să vorbim despre metisaj în contextul presupusei „împerecheri“ şi înfrăţiri. Mai degrabă – prin reductio ad absurdum –, ne-am considera scandinavi, având în vedere relaţiile strânse şi îndelungate între români şi vikingii care s-au stabilit, temporar, în zona Dobrogei şi Moldovei, după secolul X – relaţii unice în Europa –, deoarece aprigii nordici au reuşit să se îmblânzească doar prin învecinarea cu paşnicii români şi să dezvolte relaţii bazate pe negoţ, nicidecum beligerante, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni unde s-au dus ei, vikingii; beligerante fuseseră relaţiile, anterior cu patru secole, cu slavii, cu care românii din Ţările Române duseseră lupte sângeroase, alungându-i definitiv – fapt pe care slavii (îndeosebi sîrbii) nu l-au uitat şi nici nu l-au iertat! L-aş invita pe d-l Herald să pună bazele unei culegeri cât se poate de cuprinzătoare şi obiective a tuturor termenilor de origine slavonă din limba română, să clarificăm situaţia. Oricum, d-l Herald trebuie să explice, prioritar, în cadrul analizării împrumuturilor de cuvinte din limba rusă, această sublimare curioasă:
„sila“, care în rusă înseamnă „putere“, în româneşte a ajuns în formă de „silă“, iar Puterea (politică, evident) provoacă, de obicei, silă, dacă nu este apropiată de popor;
„popor“, zis în ruseşte „narod“, la noi a devenit „nărod“ – desigur, nărod este un popor care suportă o asemenea Putere, iar poporul rus, cum am zis, a fost nărod timp de şapte decenii sovietice;
nauka – adică „ştiinţa“ în limba ursului Mişa – este „năucă“ pe româneşte;
rabota – „munca“ este sublimată, în româneşte, în „robotă“, adică munca grea, munca în dimensiunea sa neplăcută! Semnificativ la acest ultim sens este că forma „robotă“ este premergătoare cuvântului „robot“, care nu mai trebuie explicitat şi care cuvânt a fost inspirat – scriitorului ceh care l-a lansat – tocmai de semnificaţia, din limba rusă, de „muncă grea“, care trebuie înlocuită de maşini, de roboţi.
Remarcabil în semantica acestei alchimii lingvistice este faptul că se face în cheie inversă, reţinând sensul peiorativ al cuvântului. Acestea-s cuvintele împrumutate de limba română din limba rusă. (Deşi nu este exclus, totuşi, să fie invers!) În rest, e „mitologie“.
Pe tot parcursul articolului său, Ioan Herald (ce nume cu rezonanta religioasă! Păcat că nu i se potriveşte!) insultă inteligenţa cititorilor d-lui Dan Puric şi spoieşte tot neamul românesc în culori care mai de care mai neasortate, de parcă ar fi fost format la şcoala C.I.A.-ului, urmând reţeta înjosirii oamenilor prin manipularea informaţiilor, aducându-ne aminte că nu suntem buni de nimic şi nici nu am fost vreodată, că suntem un experiment genetic şi social, scăpat de sub control din laboratoarele sovietice (sau ruse, dar cine poate să facă diferenţa?!), am apărut din neant, existăm în virtutea inerţiei şi nu vom avea, vreodată, o şansă de mărire. Auzim mizeriile astea pretutindeni, şi pe plan intern, şi extern. Deja devine suspect faptul că, pentru o adunătură de nenorociţi – cum ni se spune mai mereu ca am fi noi, românii –, se depune atâta efort pentru confecţionarea acestei propagande menite să ne distrugă succesiv, pentru că prea am rezistat vicisitudinilor timp de milenii! Îmi răsare întrebarea: oare chiar să fim noi atât de neimportanţi ca naţie, de vreme ce, dimpotrivă, se cheltuiesc sume considerabile şi o energie imensă, cu atâtea tertipuri, ca să ni se anuleze istoria, identitatea şi personalitatea?! De ce nu se întâmplă la fel cu unii dintre vecinii noştri: bulgarii sau ungurii?

„Heraldul“ fără strămoşi, apărut din „generaţie spontanee“

Ioan Herald este categoric şi îi dă verdictul d-lui Dan Puric: şi-a ucis propria libertate spirituală prin căderea sa în „misticism“! E atât de tragi-comic în discursul său, încât zici că-l deplânge, sincer, pe d-l Dan Puric pentru că ar fi aderat la vreo sectă dubioasă şi „a târât cadavrele pe altarul Bisericii Ortodoxe“; şi-ar fi „dat foc la valiză“ singur de prea mult bine şi nu mai e nimeni – dar nimeni! – interesat să-l urmeze în cuget şi-n simţiri. Aşa ghiceşte el, uitându-se la coperta cărţii Cine suntem. Dar, între timp, a apărut o alta, Omul frumos. Te pomeneşti c-o zice, acum, din cauza coperţii albe, că d-l Dan Puric arată palid la faţă!
Ceea ce face autorul acestui „manifest“ este exact ceea ce susţin toate vocile care doresc să ne inoculeze ideea că suntem un popor insignifiant. E un act mişelesc şi trădător. În timp ce d-l Dan Puric ne îndeamnă – pe urmele lui George Brătianu – să descoperim „taina poporului român“ şi ne aduce aminte despre esenţa tare care a făcut posibilă supravieţuirea noastră în faţa unei istorii crude, care a reuşit să mutileze sufleteşte pe mulţi dintre români, fără, însă, să distrugă geneza demnă şi rectitudinea morală a neamului acestuia, Ioan Herald glosează pe mişelia şi micimea sufletească a acelor indivizi care, prin trădarea şi laşitatea lor, atrag blestemul asupra întregului neam, până la generaţiile actuale. Dar, oare, nu de exact acelaşi lucru dă dovadă autorul articolului, când – generalizând ilicit! – spune: „Ţăranii români l-au prins pe Horea şi l-au dat pe mâna ungurilor ca să-l tragă pe roată în 1784. Două milioane de ţărani români şi-au vândut pământurile pe nimic şi lucrează ca slugi în Occident“?! NU, nu „ţăranii români“ l-au trădat şi prins pe Horea, ci doar cîţiva indivizi trădători de ţară, din familia unui anumit Trif! Atunci când vorbeşte, citîndu-l pe Petre Ţuţea, de „căruţa de ţărani, care a ţinut în loc imperii“, despre vectorul dăinuirii noastre, d-l Dan Puric se referă tocmai la oameni ca Horea, nu la lichelele gregare, care, din neputinţa de a face bine, fac rău, exact ca autorul pe care îl incriminez. E ca şi cum eruditul Dan Puric sapă adânc, în căutarea unui tezaur inestimabil, şi vine domnu’ Herald cu lopata, astupând tot ceea ce încearcă artistul să scoată la lumină. Şi mai zice Herald: „Nu ţăranii sunt salvarea(,) ci clasa de mijloc!“ Iată cum, din zdrenţele Istoriei contemporane, se iţeşte vajnicul Ioan Herald, discipolul lui Silviu Brucan – maleficul apologet al „clasei de mijloc“!
Acelaşi Herald Ioan ne îndeamnă să uităm de martiriul celor care au suferit pentru ca Neamul Românesc să dăinuiască; pentru el, acei eroi, martirii-eroi şi exemplul pe care l-au lăsat posterităţii prin faptele şi prin spiritul lor, „prin veşnica lor pomenire“ nu înseamnă nimic. De aceea, decretează apodictic: „Martirii nu mai construiesc nimic! Nu mai poţi construi nimic pe ei! Sunt morţi şi rămîn morţi!“ D-l Herald confundă „morţii“, pur şi simplu, cu „martirii“. De ce nu am arde arhivele cu totul, cum a făcut regele polon Sobieţki la Iaşi sau cum au făcut misionarii catolici cînd s-au insinuat în Ţările Române?! În definitiv, nu este decât o chestiune de timp până ce memoria noastră colectivă şi toată istoria vor fi şterse şi înlocuite de propaganda care ne dictează starea de incapacitate şi inutilitate – îndeosebi prin aşa-zisele „manuale alternative“. Subiectele de la bacalaureat din 2008 nu au tratat personalităţi istorice şi culturale; urmează să facem nişte mall-uri şi cluburi „de fiţe“ pe locurile unde au fost sacrificaţi eroii românilor sau, şi mai bine, să se ridice mausolee dedicate soldaţilor ruşi „eliberatori“, unii dintre ei violatori şi prădători, care s-au perindat pe aici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial! Oare ce alt popor îşi tratează eroii şi elitele (autentice!) cu atâta dispreţ şi desconsiderare?! Dacă nu privim înapoi, la strămoşii noştri, atunci cum am putea merge înainte? Avându-i drept model pe martirii-eroi sovietici, cărora le cântă osanale, câteva paragrafe mai sus, d-l Herald? Adică, după d-l Herald, martirii români nu mai au valabilitate, „sunt morţi“, pe când „martirii sovietici“ rămân vii în eternitate? Câtă mişelie să susţii aşa ceva! Şi să mai pretinzi că vorbeşti despre Universul românesc! Încă o dovadă că adjectivul „românesc“ este pus doar de paravan.

Ioan Herald străluceşte deasupra unui scatofag

Criticismul furibund cu care îl „analizează“ pe marele artist îmi evocă un pasaj din prefaţa cărţii Portretul lui Dorian Grey – dacă tot l-a menţionat pe Oscar Wilde: dispreţul individului Herald Ioan faţă de înţelepciunea cuvintelor domnului Dan Puric este precum furia Calibanului când îşi vede imaginea reflectată în ciobul de sticlă, iar din cauza neputinţei sale de a se ridica la nivelul demnităţii artistului îşi urlă frustrarea, întocmai precum Calibanul, când nu-şi vede imaginea în oglindă.
Dragă dom’le Ioan Herald, îmi pare rău să vă trezesc – gest necreştinesc, recunosc – din bolboroseala bolşevico-ateistă, dar sunt din ce în ce mai mulţi care îl aud, îl ascultă cu sufletul, îl înţeleg cu mintea, rezonează cu ceea ce spune inspiratul Dan Puric şi îl urmează. Nu mă refer la pleava „elitelor“ şi aplaudacilor snobi în căutare de senzaţii tari. Aceste specimene îşi fac apariţia oriunde se aude un glas providenţial. Mă gândesc la capodopera „Apariţia lui Hristos în faţa oamenilor“, a pictorului rus Aleksandr Ivanov, unde acesta surprinde întreaga paletă a tipologiilor umane, a comportamentului şi a modului de exprimare: emoţiile zugrăvite pe chipurile celor prezenţi, atunci când Mântuitorul se apropie de ei, variază de la spaimă şi respect, de la amuzament şi ironie, la curiozitate, speranţă sau indiferenţă. Deci, se întâmplă şi la „case mai mari“.
Prodigiosul Dan Puric nu a căzut în derizoriu, nici nu a fost părăsit. În mod evident, d-l Herald nu a fost prezent la lansarea ultimei sale cărţi, Omul frumos, ca să vadă mulţimea de oameni, nu cea din interiorul Ateneului Român, ci pe aceia care stăteau afară şi rosteau întrebarea care marchează orice mare succes de casă: „N-aveţi un bilet în plus?“ Iar biletele pentru conferinţa Despre corp, din 8 aprilie a.c., s-au terminat, deja, cu o lună în urmă!
Noi, cei care respirăm credinţa într-un Dumnezeu care ne ajută să ne desăvârşim ca neam şi ca indivizi – şi suntem mulţi! –, cei care avem nevoie de o piartă pe care să călcăm şi să trecem dincolo de apele tulburi care ne-au erodat atâta amar de ani, suntem şi vom rămâne alături de artistul Dan Puric. Se poate ca, odată cu creşterea prestigiului său, după ce a publicat Cine suntem, să fi crescut numărul detractorilor săi invidioşi. Înţelepciunea poporului român se regăseşte în proverbe; un altul adecvat cazului de faţă este „Câinele latră, ursul trece“. Lăsaţi-ne, d-le Herald, în pace, ne-am săturat să ni se spună că nu însemnăm nimic; noi ştim cine suntem şi nu ne vom împiedica tocmai acum, când ne pregătim de un nou început. „Tovarăşii“ au ieşit din termenul de garanţie, nu vă mai ascultă nimeni şi e păcat de hârtia pe care o stricaţi în van.
Oricum, în comparaţie cu cartea Cine suntem, articolul comentat, sumar, aici, nu este decît o găleată de lături. Dar trebuie să fiu obiectivă şi să recunosc faptul că a scris, tot în acest număr, în pagina 14, un articol bun, intitulat „Cazul Mitoş Micleuşanu – sau de la filosofie la fecalosofie“, în care face recenzia cărţii Kasa Poporului, a scatofagului cu numele din titlu, carte publicată de (c)academicianul Nicolae Manolescu. Şi şi-mai-revoltatul Ioan Herald se întreabă retoric: „Ce motivaţie o fi avut(,) oare(,) ca om de cultură(,) dlManolescu (sic) să dea aprobarea pentru a se publica o astfel de maculatură?“
Evident, e uşor să scrii un articol bun când te referi la maculatura scatofagului şi pornografului Mitoş Micleuşanu. Dar e greu să scrii bine despre cartea eruditului Dan Puric! Nu mai ţin minte care umorist străin – cam misogin, se pare – a scris acest panseu: „Femeile grase şi urîte stau pe culoarul vagonului, pentru ca bărbaţii care trec pe lîngă ele să le dea iluzia îmbrăţişării!“ Cam în această situaţie se află Ioan Herald: comentează „cazul“ Dan Puric pentru a părea şi el important, prin asocierea de un om realmente valoros.
De asemenea, e greu să scrii despre poporul român cînd te dovedeşti un „internaţionalist“ camuflat şi te dezici de „neamul“ tău, de strămoşi, de parcă a fi apărut, spontan, din neant. Pot să pariez, de pe acum, că maestrul Dan Puric va rămîne în eternitatea culturii şi spiritualităţii româneşti, pe cînd Ioan Herald va dispărea în neant.

2 Responses to “Un dezinformator despre Dan Puric”

  1. maramuresanu says:

    Domnul Dan Puric are libertatea de a vorbi si de a-si exprima ideile cu care,d-l Herald poate sa fie sau sa nu fie de acord!

  2. Caloian Marcel Grosaru says:

    Excelenta tribuna ..! Alexandra! Felicitari sincere..!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors